Pribeagul

15 3 0


Se trezi cu o durere în umeri. „De pe urma întâlnirii cu cerbul", se gândi. Nu era prima dată. Mai avusese asemenea dureri, ba chiar și mai rău, de când tot hălăduia nopțile prin întunecimile acelor locuri. Se răsuci ușor pe o parte și cu degetele palmei drepte își făcu o vizetă la nivelul ochilor prin fânul căpiței. Pe-acolo își aruncă ochii împrejur și ascultă. Nimic. Doar murmurul greierilor și din când în când sunetul târâtoarelor pământului căutând prin paiele risipite din jurul batozei. Își ascuți auzul cât putu mai bine. Ascultă din nou. Dinspre satul îndepărtat, prinse a se auzi zgomotul unui lanț lovindu-se în muchiile de piatră al unei curți. „Un câine", îşi spuse. Apoi din nou liniște. Satul încă dormea. De fiecare dată, trezindu-se, gîndul asta cu satul care doarme, îl întrista peste măsură. Și, deși, demult ar fi trebuit să-și fi risipit puterea, gândul continua să-i viețuiască în preajmă precum o ispită. Aerul nopții, de-acum, se și îmbulzea prin vizetă, revarsandu0-se ca o apă rece. Îi lăcrimară ochii și, la scurt timp, respirația i se aburi. Se hotără și pășii în afara căpiței, scuturându-și cu mișcări încete firele de iarbă de pe chip și haine. Își reînnodă apoi șireturile bocancilor și își ridică rucsacul pe umeri cu cât mai puțin zgomot. Trecu prin umbra siluetei masive a batozei ce domina câmpul și mai înainte de-a păși în afara acesteia se opri. De-acolo își ridică ochii spre cer. „Stelele-s toate", își spuse, „și luna pe jumătate". Apoi privi munții. Aceștia i se părură în lumina lunii, ca izvorând din cer, de unde mai apoi continuau a se revărsa, îngrămădindu-se, în cele din urmă, întunecoși, spre valea lumii. Astfel avu revelația că absolut totul, ogorul pe care sta, satul din vale cu luminile lui, toate viețuitoarele și chiar și el, omul, trebuie să-și aibe cel puțin o rădăcină în cer. Totul, dar cu o singură excepție: batoza aceea de paie. Și-ar fi aprins o țigară. Ce și-ar mai fi dorit să fumeze una acolo, așa pe stomacul gol. Dar, nu, și apoi, era așteptat. Răsuci cu vârful bocancului stâng în pământul reavăn din față ca și cum și-ar fi stins gândul și își continuă drumul.Deja începuse a se deprinde cu locul. Undeva în față avea să întâlnească desișul acela de alun tânăr cu care începea pădurea și, în care, cu o noapte în urmă, își agățase cureaua AKM-ului. Tot acolo, pășind, avea să audă uscăciunea frunzelor troznind ca păstăile, sub tălpile bocancilor. Chiar așa se-ntâmplă, după ce mersese poate mai bine de-un un ceas prin tipsia poleită a ogorului, terminând de tăiat pe diagonală aria acestuia, atinse cu pasul liziera pădurii. Intră. Și-ntr-acolo îl urmă și luna. Care, de îndată ce se văzu scăpată în desimea pădurii, începu a-i alerga înainte, iute răsucindu-se ca argintul viu pe scoarța copacilor. Și, deși, știa că întunericul mustind de șoapte se reîntrupa degrabă undeva în spate lui, de-acum respira cu mult mai ușurat. Întotdeauna se simțea mai învigorat printre tulpinile copacilor. Aici nu era ca-n rugina ogorului, de unde oricare șoim își putea ridica prada ușor. Zgomotul pașilor săi prin pădure, atenționau din timp sălbăticiunile locului, ferindu-le din drumul său. Oamenii erau, de-acum, și mai departe și singurul lucru de care mai avea nevoie să se îngrijească era să nu întârzie. Grăbi pasul pe cărarea deschisă de lună. Încă o jumate de ceas și va ajunge la izvor. „De acolo, cu ceva noroc, ar fi putut să pornească pe una din cărările ce se zăreau urcând spre munte, dacă...„ își întrerupse el pentru o clipă gândul... „dacă continuă, în sfârșit, în noaptea aceasta Istoria îi va da un răspuns.Așa numise el izvorul ce țâșnea viguros de printre ferigile bogate ale unei stânci izolate aflate drept în inima codrului. De acolo, prinzând contur agitat, acesta își trimitea apele neîndiguite spre văile oamenilor. Într-o asemenea ciudată alcătuire se înălţa acolo acea stâncă întrerupând cărarea, încât aceasta chiar părea a fi un bastion al Istoriei, fie și numai prin râpele de pierzanie ce-l împrejmuiau făcând imposibilă orice încercare de a păşi mai departe spre munte. Darămite a mai socoti apele ce se statorniciseră peste tot locul. De altfel, de jur împrejur, nu găseai decât o singură bucată de loc mai bătătorită şi care aşezată cu faţa spre izvor forma un luminiș, exagerat poate l-ar numi unii, dar, sigur nu cu mult mai mare decât, să zicem, scena unui teatru de provincie.Era în a patra săptămână de când părăsise orașul și în a treia săptămână de când se tot ascundea prin zona Istoriei, căutându-și o cale dincolo de trupul acesteia. Dar avea nădejde căci i se arătaseră „semne", cum îi plăcea lui să-și spună. E adevărat că îi fusese frică la început. Îi era încă și acum, dar observase că se putea mai iute obișnui cu frica decât cu foamea care-și mijea gingiile mai toate zilele prin preajmă-i, necăjindu-l. Proviziile pe care le cărase cu sine, se terminaseră de mai bine de zece zile și acum nu mai mânca decât ce găsea grație pădurii, ori printre buruienile câmpului din preajmă. Se ținea dinadins departe de gospodăriile oamenilor, pentru a nu fi zărit. O singură slăbiciune era de ajuns ca să-l piardă. Epuizat de foame și de atâta încordare, adeseori se trezea în locuri ale pădurii pe care nu le recunoștea. Când simțurile îi reveneau prin locurile acelea străine își regăsea de fiecare dată memoria ca pe o casă luată de ape. Astfel, dibuia cele ce i se întâmplau. Atunci i se făcea și mai frică și dârdâind din tot corpul, bâjbâia prin bezna pădurii în căutarea unui trunchi bătrân de copac şi de scoarța acestuia își lipea șira rece a spinării, căutându-și alinarea. Așa sta ceasuri bune din noapte, plângându-și de milă, sugrumându-și sughițurile în pumnii mâinilor. Ori alte dăți, pe jumate treaz, încă îi mai reverberau în minte frânturile unui dialog, cine știe de când început, și-n care își asculta spiritul luptându-se cu demonul ispitelor. „De ce nu te întorci acasă?" auzea el, „acolo nu s-a aflat nimic despre gândul cu care ai părăsit orașul, se știe doar că ești plecat în vacanță", „gândește-te, nu fi laș, încă te mai poți întoarce acasă!" Mai târziu se auzea pe sine vorbind: „dar prietenul meu știe, m-a condus şi la gară... în plus, am semnele, mai am încă semnele!"...„Te-a condus, te-a condus", își continua îndârjirea ispita, „și, iată-l acum,acolo, cum regretă", „oh, și ce mai regretă sărmanul, că nu te-a oprit atunci pe peronul gării". „Numai la tine ai vrut să te gândești?", continua aceasta," La el nu te-ai gândit? Prin ce va trece el după plecarea ta... nu ai socotit?"„ Nu", își răspundea sieși, chiar și-n delir, „nu m-am gândit. Aşa este!". Astfel îi trecură multe dintre zilele petrecute în pădurea de întuneric., Zile după alte asemenea zile. Apoi avea nevoie de altele pentru a regăsi din nou drumul cunoscut spre Istorie....Acum așa de tare îi fusese frică să nu fie auzit în timpul acestor rătăciri ale minții, încât își rupsese o jumătate de mânecă din singura-i cămaşă pe care o avea şi şi-o petrecuse ca pe o basma, peste gură. Arăta ca un bandit. Aceasta fusese chiar observația lui și o enunțase încă din seara zilei respective. Ajunsese în ziua cu pricina în apropierea Istoriei, cu mult mai devreme decât îi era obiceiul. Îi era sete și se îndreptă spre locul de unde ciutele obișnuiau să se adape. Era un ochi de piatră cu apă curată, scăpat din calea iureșului copleșitor al Istoriei. Din cauza purității apei numise acest loc„Oglinda". Pregăti călușul palmelor și se aplecă pentru a sorbi din puterea apei celei vii. Din oglinda apei, însă, îl priviră ochii unui străin cu față obosită, precum a unui bărbat trecut cu mult de pragul a patruzeci de ani. Un „bandit" gândi într-o secundă și, speriat, se și răsuci să dea piept cu străinul care, pesemne, trebuia să se afle în spatele lui apărut de cine știe unde. Evident, nu era nimeni, dar asta nu avu darul de a- l liniștii, ci, dimpotrivă, pentru un timp îl încremeni. În cele din urmă, se apropie și inspectă din nou oglinda. Era el, recunoscu, chiar și sub toate aceste schimbări era încă el. Își spuse: „același, eu". „Darde ce „bandit"? ", urmă el ca pentru sine...și de unde îi venise așa de ușor expresia asta în cap? Cine să i-o fi sugerat? Căci cuvântul „bandit" nu era dintre cuvintele pe care el le-ar fi folosit cu uşurinţă. Fie și-n cazul unei întâlniri reale, acolo ca şi oriunde, întâlnirea cu un om care i-ar fi dorit răul nu ar fi putut fi în nici un chip, numită de el, „întâlnirea cu un bandit", ci, mai degrabă, ar fi sunat mai firesc pentru el, „întâlnirea cu un Rău". Cum de gândise atât de necugetat? Apoi se învioră: „ce bandit putea să fie el care nu avea la pușcă gloanțe?" Căci e adevărat, nu avea. AKM-ul îl găsise într-una din scobiturile stâncii Istoriei, ascunsă privirii sub plapuma verzuie a unui mușchi. Camuflarea era atât de bună că îi scăpase în tot timpul din urmă, în care, chiar și pe lună plină, își căutase disperat o cale de a trece dincolo de bastion. Și nu ar fi știut de ascunzătoare, de bună seamă, niciodată, dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-una din zile, pe când înălțat pe vărfuri pentru a culege un burete sălbatec de pădure, nu ar fi scotocit cu degetele în căutare unui punct de sprijin. Atunci își simți degetele pătrunzând neașteptat prin umezeala lichenului. Găsi, așadar, o pușcă, două conserve (pe care le devoră pe loc) și un jurnal având petrecut, ca pe un semn de carte, undeva pe la trei sferturi, un ceas bărbătesc de mână. Dar nici urmă de cartușe. Ceasul era oprit, își aducea aminte, la ora șase și douăzeci și patru de minute. Cam asta era toată povestea ascunzătorii, dar cel mai important pentru el era, aici, „Semnul". De aceea, și amintea mereu despre acestea în delirurile sale. Acestor semne le încredințase el ființa sa, fiindu-i, de-acum, singurele paveze în lupta dusă cu demonul ispitei .Dar să ne-ntoarcem...„Hei, spuneți?" întrebă el, încă o dată, privind cercetător în jur, ca și cum ar fi cerut pădurii să-i confirme. „Ce bandit e ăla care umblă prin pădure cu AKM-ul fără cartușe?" Și înveselit râse după aceea, asemenea unui copil într-un timp de pace. Apoi se aplecă din nou deasupra Oglinzii și bău liniștit din apa Istoriei. Ceva, însă, tot, îl mai necăjea și cum sta și se-ntreba „ce și cum", căutând firul acestei neliniști, își surprinse unul dintre gânduri, cum, codaș de-acum, încerca a se face nevăzut prin mulțimea celorlalte. Iată-l în forma originală, așa cum l-a prins : „cum va gândi, judeca el despre ceilalți, când îi va întâlni, dacă, fie numai și despre sine, el a putut într-atât de greșit judeca?"„Ce să fie cu gândul ăsta?" Îl mai citi încă o dată. Nimic.Gândul sta nemișcat. Tot nu pricepea. Și mai ales nu înțelegea, de ce gândul acesta reușea să fie cu mult mai neliniștitor decât cel legat de folosirea barbarului cuvânt „bandit". Avu din nou senzația de vârtej. Ca să-l vadă mai bine luă gândul în forma lui originală și-l așeză pe una din pietrele albe de izvor de pe marginea Oglinzii Istoriei. Aceasta se tulbură. „Pentru a-l putea privi obiectiv", își spuse el. Se tolăni apoi pe pajiștea de lângă apă și curând adormi.

MartirulCitește această povestire GRATUIT!