Treizeci și cinci

273 27 29

     — O să te duc într-un loc unde merg mereu ca să mă liniștesc. Este un mic colț de rai unde am puterea de a călători în timp. N-am să te mint, veneam aici cu ea de fiecare dată când ne era poftă de fructe proaspete sau doar voiam să ne ascundem printre crengile bogate ale secretului nostru.

     Cuvintele mele n-o sensibiliează, nu-i mișcă sufletul cu nici măcar un centimentru, iar eu mă simt din ce în ce mai îndepărtat de miracolul la care sper cu ardoare. Simt privirile nedumerite ale oamenilor cum străpung mâinile noastre lipite, însă eu sunt prea orb ca să le dau acum importanță și continui vijelios să alerg sper livada mătușii Janette.

     Ea era singura care știa de iubirea dintre noi și ne lăsa, înduioșată fiind, să ne consumăm amorul îmbătați de aroma fructelor din livada sa. Mereu ne aducea brioșe calde și ne spunea cu tandrețe să avem grijă căci vecinii ei sunt iscoditori. Mătușa, așa cum îi spuneam noi pentru că ne îmbrățișa cu căldură, locuiește destul de aproape de centrul orașului, însă străduța ei întortocheată nu este deloc vizitată de oameni. De aceea, ne plăcea să ne ascundem la mătușa Janette, știind că nu ne cunoaște nimeni.

     — Am obosit... îmi șoptește Melody din spate, încetinind ritmul față de mine.

     — Îmi pare rău, am luat-o razna.

     Îmi întorc privirea și mă opresc, astfel încât să luăm o mică pauză. Soarele începe să-și întindă razele din ce în ce mai mult spre noi, așa că aerul devine înfierbântat. Respirăm amândoi sacadat, eu încă ținând-o pe Melody strâns de mână. Ea pare să nu observe acest lucru, uitându-se împrejur. Înnebunit, nu mi-am dat seama că deja am ajuns pe strada mătușii. Un zâmbet satisfăcut mi se înfiripă pe chip, iar eu îi arăt cu degetul livada înverzită.

     — Uite, acolo e! exclam eu, trezind-o pe Melody din reveria sa.

     Ea se uită lung, analizând din depărtare locul. Încerc să-i descifrez gândurile la care nu-mi permite să ajung. Oare a descoperit cheia cu care să-și închidă sufletul în fața mea? Cui i-a dat-o? Ce-a făcut cu ea? Pentru că eu mă simt aruncat într-o prăpastie de răceala ei, și numai un fir de ață amărât mă mai ține cu stoicism să nu mor în noaptea chipului său.

     — Știu să merg, îmi spune ea dând drumul mâinii mele.

     Eu mă încrunt, pornind cu un oftat spre poarta din spate a grădinii. Simt cum îmi explodează toate simțurile, văd fiecare cireașă aproape coaptă din copacii îndepărtați, aud păsările ciripind de parcă mi-ar cânta în urechi, iar în nări îmi ajunge mirosul de păr ars de soare, ca și cum cineva i-ar fi dat foc cu o brichetă. Pielea mi s-a făcut de găină, iar cu fiecare pas gigantic pe care-l fac, simt praful cum se așază pe mâinile mele prea puțin bronzate.

     Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine, parcă mi-aș fi pierdut capul undeva în niște nori încețoșați și negri ca tăciunele. Sunt incapabil de a mai privi prin Melody și cred că de vină este situația în care mă găsesc cu ea. Mă simt din ce în ce mai topit de povara pe care o port de atâția ani, povara unei iubiri pierdute, care nu mai are puterea de a înflori peste ruinele relației noastre. Și totuși, nu-i vina ei! Nu, e vina destinului; soarta mă ține captiv în acest labirint care are o ieșire, la naiba! Dar drumul e atât de dificil încât nu găsesc soluția spre evadare.

     Melody mă urmează, la câțiva pași în spatele meu. E tăcută și îngândurată, fața ei nu exprimă absolut nimic și abia își mișcă pirivirea din pământ. Își leagănă ușor mâinile pe lângă corp, deci probabil nu e nervoasă, doar absorbită de o frământare pe care nu mi-o împărtășește. Îmi este din ce în ce mai greu să o înțeleg, să o ghicesc așa cum fac de obicei. Mi-a dispărut oare magia?

Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață