Suflet negru (I)

15. Aka Manah

-Realizezi că nu te poţi ascunde, nu? spuse destul de tare Vladimir, plimbându-se prin apartament.

Stăteam închisă în baia de la camera mea, cu mâna strângându-mi gura, ca să nu scap un ţipăt. Mă sprijineam cu spatele de uşă, rugându-mă ...doar să nu mă găsească, deşi eram sigură că mai devreme sau mai târziu mă va prinde şi atunci... nu ştiam ce se va întâmpla.

Însă de un lucru eram sigură: nu îmi acceptasem moartea. Voiam să trăiesc. Prietenii mei, mama mi-au dat motive să apreciez mult mai mult viaţa. Nu voiam să arunc această şansă la gunoi.

Deodată nu se mai auzi nimic. M-am oprit din respirat, panicată să nu mă audă. Deşi ştiam că mă auzea. Îmi auzea bătăile inimii, cum îmi năvălea sângele în vene, cum trăgeam aer în piept; auzea tot. Prădătorul perfect. 

Deodată, am simţit un pumn în uşă, dat cu atât de multă forţă încât uşa se cutremură, aproape ieşind din ţâţâni. Am ţipat speriată şi m-am ridicat în picioare, împingându-mă cu spatele în uşă, sperând că poate aşa îl mai încetineam. Lacrimile începeau să îmi curgă şiroaie pe obraji, fierbinţi şi enervante, înceţoşându-mi privirea terifiată. Am lăsat să îmi scape câteva suspine şi am închis ochii, pregătită pentru o nouă lovitură. Însă aceasta nu veni. 

-Poţi să încetezi cu jocul de-a faţa ascunselea? Nu vreau să stric o frumuseţe de uşă, spuse Vladimir pe un ton plictisit şi răguşit, de parcă eram 2 îndrăgostiţi certaţi.

Am deschis ochii, clipind uimită.

-Eşti nebun? am încercat eu să articulez, cu o voce tremurată, înecată de lacrimi. Dracu ştie ce îmi faci dacă ies de aici.

-Oh, te rog. Nu e ca şi cum pot să te scot de acolo într-o secundă. Dar m-am plictisit deja de drama asta de 2 lei, aşa că ieşi de acolo frumos, singurică, fără să te scot eu...altfel lucrurile vor deveni urâte.

Nu îmi plăcea zâmbetul pe care îl simţisem în tonul lui jucăuş de la sfârşitul propoziţiei, însă avea dreptate. Cum aş fi putut să îi ţin piept? Dacă ar fi vrut, ar fi spart uşa şi m-ar fi omorât pe loc fără nicio ezitare. Şi de ce nu o făcea? Se plictisise? Considera că ar fi fost prea multă bătaie de cap dacă ar fi avut 2 corpuri neînsufleţite în casă? Sau era alt motiv? Voia să mă chinuie înainte să mă omoare? 

Eram paralizată şi nu ştiam ce să fac. La orice plan m-aş fi gândit, el ar fi fost cu 2 paşi în faţa mea. Era experimentat. Ştia ce gândeam. Ştia ce am să fac. Ştia totul. Nu puteam face nimic, decât să ies din nenorocita de baie şi să văd ce va face el.

Am întredeschis uşa încet, muşcându-mi obrazul atât de tare încât simţeam sângele năvălindu-mi în gură. Mi-am şters repezită lacrimile; aveam şi eu demnitate mea, chiar şi înainte de moarte. Mă uitam fugitiv în cameră, dar nu am văzut nimic. Mi-am ridicat surprinsă sprâncenele şi am dat să ies, când, deodată, Vladimir ieşi de după uşă şi mă smuci de braţ lipindu-mă de perete. Se lipi de mine, iar ochii lui roşii mă priveau la acelaşi nivel, deşi era mult mai înalt decât mine; din fericire nu mă ridicase pe mine cum o făcuse cu Miruna, ci se lăsă el în jos.

-Credeai că după toate necazurile pe care mi le-ai făcut, ai fi scăpat basma curată?

Răsuflarea lui era ameţitoare, însă m-am chinuit să îmi păstrez mintea limpede şi m-am debarasat de emoţii. Trebuia să fiu rece, analitică, să inspectez situaţia şi să ajung la o concluzie care ar putea să îmi salveze viaţa. Trebuia să ştiu ce să vorbesc, cum să vorbesc şi când să vorbesc. Trebuia să fiu mai inteligentă decât el; ştiam că era imposibil, însă dacă aveam încredere în mine poate aş fi ajuns să îl fac să ezite. Măcar atât.