Suflet negru (I)

14. Miruna

În sfârşit trecu o lună plină de chin. Când m-am dus să îmi dau jos ghipsul nu credeam că puteam fi mai fericită de atât. Puteam sta pe propriile-mi picioare şi nu mai trebuia să fiu cărată de Vladimir. Mă săturasem eu de câte ori m-a cărat, însă el, uimitor, nici că îl deranja sau ceva de genul. Se comporta normal, de parcă era cel mai firesc lucru din lume să cari o adolescentă de colo-colo timp de o lună. După ce am ieşit din cabinetul doctorului am început să ţopăi luând-o spre scări, cu Vladimir pe urmele mele; aparent nici coborâtul a 4 etaje nu îl deranja.

-Nu cred că ar trebui să te forţezi în prima săptămână, zise el pe un ton amuzat, la câţiva paşi în spatele meu.

-Nu mă forţez, i-am răspuns eu agasată. Doar fac puţină mişcare.

Îl auzeam pufnind, însă nu m-am întors; ştiam că dacă mă uitam în ochii lui picioarele mele o să se înmoaie şi probabil o să am nevoie de un alt ghips.

Eram singuri; Miruna începuse să mă ignore mai mult decât o făcea deja. În ultimele 2 săptămâni nu mă mai ajutase deloc şi, deşi eu nu mă plânsesem pentru că puteam să îmi fac toate treburile având în vedere că piciorul era aproape vindecat, Vladimir îi arunca uneori o privire rece; lucru care mi se părea foarte intimidant, însă Miruna nici nu îl băga în seamă.

Cred că ea era singura fată pe care o ştiam care nu îi ofera nici măcar un dram de atenţie lui "Vlad".

După ce am ajuns la parter -eu gâfâind de parcă am alergat un maraton întreg- Vladimir îmi ţinuse deschisă uşa de la intrare, şi imediat cum puse piciorul afară îşi aprinse o ţigară. Mi-am dat ochii peste cap mergând spre maşina lui albă şi strălucitoare, ieşind în evidenţă în parcarea sărăcăcioasă a spitalului din centrul oraşului.

-Nu e bine să fumez, huh? mă imită el, readucându-mi aminte replica mea penibilă din primele zile în care venisem la el.

M-am înroşit instantaneu, neuitându-mă la el. De ce mă făcea să mă simt aşa patetică?

Ajunsesem acasă pe la 2 după-amiaza, cam atunci ajungând şi Miruna. Ca de obicei, trecuse pe lângă mine rapidă ca fulgerul şi se închise în baie, probabil aplicând un nou strat de machiaj; pesemne avea întâlnire cu Toni.

Deodată îmi sună telefonul, însă eu nu ştiam unde era. Căutam panicată în cameră, aruncând câteva haine pe jos şi mi-am dat seama că soneria se auzea prea departe. Vladimir intră în camera mea, cu telefonul meu în mână privindu-mă amuzat; eram o împrăştiată.

-Mersi, am murmurat eu, înroşindu-mă din nou şi luând telefonul având grijă să nu îi ating pielea.

Am răspuns repede, simţind o adiere uşoară când Vladimir părăsi încăperea.

-Alo? zisei, cu o voce sugrumată şi spartă; mi-am dres glasul.

-Ce faci, fată? mă întrebă Ariana pe un ton vesel, probabil dându-şi părul pe spate şi zâmbind galeş.

-Bine, tu? am spus eu, puţin prea repede.

-Binee, hai în Timeless, îmi propuse ea relaxată şi calmă, însă cu o notă uşoară de oboseală, tocmai terminând orele pe ziua aceasta.

-Um...ok hai că vin, am confirmat, după ce am realizat că nu eram condiţionată de ceva anume -cum ar fi de un picior în ghips- ca să nu vin.

-Perfect, te aştept.

Am închis telefonul şi m-am schimbat imediat. Aveam nevoie la baie, însă Miruna nu ieşise încă. M-am apropriat de uşă, vrând să bat, însă o auzeam plângând şi suspinând. Oare ce păţise? Însă eram prea laşă ca să mă bag cu ea în seamă, după tot timpul ăsta în care am încercat să mă prefac că nu există. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus în faţa camerei lui Vladimir, bătând uşor în uşa lui neagră, simplă. Îmi deschise imediat şi am încercat să-mi menţin culoarea feţei normală -dar am eşuat lamentabil.