Suflet negru (I)

12. Accidentul

M-am ridicat clătinându-mă, simțind cum camera se învârtea necontenit, de parcă eram beată şi nu îmi puteam găsi un punct de sprijin. Am căzut în genunchi, țiuitul interfonului zgâriindu-mi timpanul în continuare, ca şi cum mă aştepta pe mine în mod special să îl eliberez din cuşca lui, să îi dau drumul în lume, să se dăzlănțuie.

  E un amărât de interfon, pentru numele lui Dumnezeu, Rebecca. Revino-ți.

Sprijinindu-mă de pat, m-am pus pe picioare, răsuflând greu, iar un râs haotic mi se încleştase în gâtlej. Aproape că înnebunisem; aproape. Am ieşit din cameră şi m-am îndreptat spre sursa zgomotolui infernal, tărşâindu-mi picioarele ca un zombie dintr-o dimensiune apocaliptică. Mă uitam confuză la aparatul ăsta ciudat -nu arăta deloc ca un interfon normal- şi am apăsat la nimerală pe un buton -cel care strălucea verde. Deodată vocea lui Vladimir tună în apartament şi m-am uitat speriată la cutia fițoasă țintuită de perete; ce fel de difuzoare avea chestia asta??

-Îmi deschizi şi mie azi, domnişoară Nistor? mă ironiză el pe un ton jucăuş şi amuzat, însă jos, de parcă mi-ar fi trimis un avertisment.

Am apăsat pe butonul de alături şi se auzi un clic. Vocea lui pieri, iar liniştea stăpâni mândră asupra apartamentului întunecat. Strângându-mi brațele în jurul corpului, am aprins lumina din living, simțindu-mă mai bine nechiorându-mă în bezna absolută. 

Însă sentimentul nu dură mult. Cerul se cutremură, de parcă se despica în două. O ploaie măruntă tropăia pe acoperiş -al cincilea etaj era ultimul- şi se transformă instantaneu într-una torențială, de parcă însuşi Dumnezeu plângea cu lacrimi amare pentru păcatele noastre.

 Iartă-mă, Doamne, pentru gândurile mele necurate în legătură cu Vladimir.... însă nu pot promite că nu se va mai întâmpla.

Becul pâlpâi sumbru, ca într-un film de groază, până se stinse de-a binelea, dându-şi ultima suflare într-o bătălie pe care era imposibil să o câştige. O bătălie câştigată deja de un adversar de temut, adică ..

-...o furtună. Asta simțisem eu în aerul nopții ăsteia speciale, spuse o voce letală imediat din spatele meu.

Am ţipat îngrozită, împiedicându-mă de măsuța de cafea din mijlocul livingului şi am căzut lată în dreapta canapelei. Inima mea galopa nebuneşte, de parcă ar fi încercat să fugă departe de aici -cu sau fără mine, nu avea importanță.

Vladimir îmi şopti în ureche exact lucrul la care mă gândeam. Stătea în picioare, în fața mea, exact în locul în care mă gâdilase cu suflul său blând şi uşor. M-am răsucit pe spate şi m-am ridicat în capul oaselor, încercând să mă pun pe picioare, însă nu puteam. Membrele mele erau făcute din gelatină. Tremuram atât de tare încât părea că îmi voi muşca limba. El făcu un pas înspre mine, iar eu am şoptit terifiată -aparent încă eram rațională; nu voiam să o trezesc pe Miruna:

-Stai departe de mine, am spus jalnic, cu un glas spart şi uscat.

Ochii mi se înpăienjeniră din cauza lacrimilor de frică, însă încă puteam să îi disting zâmbetul grosolan, plin de mândrie şi aroganță.

-Oh, dar nu îți fac nimic, îmi răspunse, zâmbetul transformându-i-se într-un adevărat rânjet, care lăsară la iveală 2 colți de aceeaşi mărime în locul caninilor. 

Îl priveam cu ochii bulbucați şi simţeam cum ceva se rupse în mine. Îmi pregăteam plămânii pentru cel mai grozav țipăt din viața mea, însă mâna lui îndemănatică şi albă ca luna argintie care a fost înghițită de nori îmi închise gura, auzindu-se un "pleosc" dezgustător când maxilarul meu fusese închis deodată. Un junghi de durere îmi străbătu trupul, lacrimi țâşnindu-mi incontrolabil din ochi. Simțeam că am să mor. Ori de frică, ori de mâna lui.