Suflet negru (I)

7. Umilința

Vladimir stătea în fața tablei, cu o mână ținând cartea de matematică şi una în buzunar. Îşi ridică privirea plictisită înspre mine când am închis uşa în urma mea. Inima a început să îmi bată mai repede, simțindu-mă incomfortabil să fiu observată de el. Tot timpul încercam să evit să fac contact vizual cu el din cauza atitudinii sale intimidante, însă acum am expirat scurt şi m-am uitat direct în ochii lui.

-Îmi cer scuze că am întârziat; am fost la cabinetul psihologului toată pauza, m-am justificat eu încercând să par calmă, însă ştiam că vocea mea trăda nervozitate şi agitație.

Vladimir și-a înclinat uşor capul -gest specific lui- şi mişcarea asta arăta de mii de ori mai bine când purta şi ochelari... doamne.

Colegii mei se uitau curioşi şi interesați la noi, aşteptând răspunsul profesorului. Domnul Anton îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul şi dădu plictisit din umeri.

-Du-te la loc, zise scurt pe un ton neutru, afundându-şi privirea în carte.

Am expirat uşurată, nedându-mi seama că îmi țineam respirația din cauza emoției.

Ariana desena pe caiet tot felul de floricele, iar Bianca se tot aranja sperând că atunci când proful se va uita prin clasă o va observa. Miruna se certa cu Toni -probleme în paradis?- iar restul fetelor din clasă nici nu mai clipeau holbându-se la "Vlad". Am oftat zgomotos, masându-mi tâmplele.

-Nistor, treci la tablă.

Mi-am ridicat ochii confuză şi speriată.

-Poftim? am zis eu zăpăcită şi simțind cum mi se punea un nod în gât.

El se uita la mine inocent şi spuse pe o voce normală şi răguşită:

-Vreau să facem câteva exerciții ca exemplu, şi îmi e mai simplu dacă pot să şi verific ce cunoştințe aveți.

Am început să clipesc des, rămânând fără cuvinte.

M-am ridicat uşor de parcă oasele mele erau din gelatină. Am ajuns, târşâindu-mi picioarele, la tabla uriaşă, albă, metalică. Am luat markerul negru de pe catedră şi mi-am întors privirea către profesor. El studia atent un exercițiu din carte. Îmi dictă uşor, iar după ce termină m-am uitat dezorientată la tablă.

După câteva secunde mi-am întors privirea deznădăjduită spre el.

Vladimir îmi studia reacția, iar când eu am observat asta am simțit un fior pe şira spinării şi m-am răsucit cu fața către tablă.

De ce ochii lui păreau mereu aşa de intenşi?

Am așteptat câteva secunde, iar într-un final mi se adresă:

-Nu eşti prea bună la matematică, nu? Să ghicesc... cea mai proastă la matematică din clasă? spuse el pe un ton zeflemitor şi batjocoritor.

Clasa izbucnise în râs. Obrajii mi s-au înroşit de frustrare şi mi-am lăsat capul în jos ruşinată, fără să comentez.

-Scrie după cum dictez, zise într-un final oftând grav.

După ce îmi dictă exercițiul, m-am dus la loc, simțind cum roşeața mi se extinse până la urechi.

-Pune mâna şi învață, Nistor, spuse el punându-şi cartea în geanta neagră de umăr, fără ca măcar să îmi arunce o privire, şi ieşi din clasă cu acelaşi pas mare şi încet ca în ziua în care m-a trecut de gardianul liceului.

***

-Ah, îmi pare rău de tine, Rebecca, zise Bianca, urmată de 2 prietene, stănd în stânga băncii mele.