Suflet negru (I)

6. Reuniune

-L-aş privi ore în şir şi l-aş urmări peste tot, dacă nu m-ar denunţa la poliţie, zise Ariana visând cu ochii deschişi cu gândul la Vladimir şi la pătrăţelele lui -care sigur că existau, nu putea să arate aşa bine şi să nu aibă pătrăţele, nu-i aşa?

Azi avusesem prima oră de matematică cu el şi puteam să spun cu mâna pe inimă că nu aveam niciun motiv să îmi fac griji. Oricât de intimidant mi se părea el şi oricât de zăpăcită eram în preajma lui, toate aceste lucruri nu contau atunci când preda; vorbea calm, nici prea tare nici prea încet, nici prea repede nici prea lent şi explica într-un mod asemănător cu al fostului nostru profesor. Pentru că a fost doar prima oră, am făcut recapitulare, iar eu, care nu eram aşa bună la matematică, am înţeles în mare parte cum se făceau exerciţiile respective. Nici măcar nu m-am simţit rău sau ceva de genul; era alt om la oră. Dar, desigur, probabil numai eu observam asta; fetele erau prea ocupate să îi admire frumuseţea extraordinară, lucru pe care eram cam 70% sigură că Vladimir îl ştia şi probabil de aia mereu avea o faţă de parcă mai avea puţin şi izbucnea în râs. Şi, desigur, în vârful fanclubului era chiar domnişoara Ariana de faţă.

-Mda..., am afirmat eu cu jumătate de gură, jucându-mă din nou cu linguriţa în ceaşca de cafea.

Eram din nou la Timeless cu Ariana; deşi data trecută a fost mai mult o pacoste, acum părea puţin mai liniştită şi sincer mă simțeam bine că am început să creăm o astfel de rutină. Şi, suprinzător, Ariana mi se părea o persoană foarte de treabă, mult mai înţelegătoare şi susţinătoare decât credeam eu că ar putea fi. Îi priveam chipul exaltat şi gesturile ei frenetice şi simțeam cum un zâmbet uşor mi se întindea pe faţă. Îmi făcusem o prietenă.

-De ce zâmbeşti ca o psihopată? mă întrebase ea cu un licăr de amuzament în ochi.

Am surâs încet, scuturându-mi capul în semn că nu mă aşteptam la altceva din partea ei.

-Nu am voie să zâmbesc mai nou? i-am răspuns eu pe un ton zeflemitor, încrucişându-mi mâinile şi lăsându-mă uşor pe spătarul scaunului.

-Păi depinde din ce motiv zâmbeşti, că doar nu din cauza a ce povesteam eu. Tu erai în altă lume. Hai, spune-mi la ce te gândeai, îmi şoptise ea aplecându-se strategic.

Ce puteam să îi spun? Că mă bucuram că în sfârşit aveam şi eu o prietenă la liceu?

-... nu aveam un motiv anume... mă rog, zâmbeam probabil pentru că diriga nu mi-a făcut nimic chiar dacă am întârziat, am spus eu după ce m-am gândit mai mult la răspuns, frecându-mi tâmplele.

Faţa Arianei se schimbase; mă privi cu o expresie rece şi destul de distantă.

-I-ai arătat lui Vlad unde era 10A-ul? mă interoga ea, aşteptându-mi cu nerăbdare reacţia.

-Vlad? Adică Vladimir, proful de mate? am zis puţin confuză, încercând să întârzii răspunsul.

-Da, bleago, spuse ea dându-şi ochii peste cap teatral. Noi aşa îi spunem.

"Noi", adică fanclubul?

Cu o mină inexpresivă şi atentă, i-am răspuns cântărindu-mi vorbele:

-Da, imediat după ce am intrat în liceu, m-a întrebat dacă pot să îi arăt unde e 10A-ul. Nu ştia să se descurce pe culoare, aşa că a trebuit să îl conduc. Însă când a văzut că eu întârziam la ora dirigăi s-a oferit să mă bage el în clasă, ca să nu urle diriga la mine.

Vorbisem în grabă şi cu un ton netru, sperând că nu îşi dădea seama că o minţeam. Ea s-a încruntat şi m-a scrutat atentă, dând din cap în timp ce povesteam. După ce am terminat, stătu câteva secunde concentrată, iar apoi un zâmbet i-a tremurat pe buze.