Treizeci și doi

344 40 23

     Andrea ridică o sprânceană nedumerită, apoi se strecoară printre scaune și clienți cu o viteză neobișnuită. E gata să-i sară în ajutor prietenei sale. Am avut mare dreptate când am numit-o vulpiță, chiar seamănă cu una: șireată, vicleană, mereu suspicioasă, cu ochii pe prada sa, mereu pregătită să te sfâșie când te aștepți mai puțin. O întreabă din priviri pe Melody care-i problema, iar aceasta îi răspunde cu un zâmbet discret.

     — Vreau o cafea ca a lui Jeffrey, Andrea, îi spune ea calmă.

     Chelnerița dă din cap aprobator și să îndepărtează nedumerită, cu sprâncele încruntate și fruntea ridată. Pot să pun pariu că-și tocește creierul încercând să descifreze de ce a cerut Melody același sortiment de cafea ca al meu. Dar să fiu sincer, mă găsesc în aceeași situație. Și totuși, găsesc prin asta o cale de a evada din problema cu fetele.

     — De ce vrei să bei aceeași cafea ca mine? o întreb eu încercând să par destins.

     — De ce nu?

     Îmi răspunde la întrebare cu o altă întrebare, și nici măcar nu este una din care aș putea să scot ceva. Doar se joacă cu mine de parc-aș fi o cârpă prăfuită, iar de obicei, eu sunt cel care face asta. Am impresia că azi rolurile s-au inversat, dar nimic nu mă poate pune în dificultate. Cine spune că nu-mi pot lua replicile înapoi? Să te văd, Melody!

     — De ce da? îi dau replica cu un zâmbet ștrengar pe buze. Nu e un răspuns satisfăcător, și tu știi că-mi place să fiu satisfăcut.

     — Știu asta? întreabă ea ca pentru sine, făcând o mutră ofensată. Hai să fim serioși, Jeffrey. Ce știu eu despre tine?

     — Atât de multe lucruri cât știu și eu despre tine.

     — Dar tu poți afla oricând mai multe! Chiar tu mi-ai spus-o! se răstește la mine, transformându-și atitudinea amicală într-una acidă.

     — Asta-i drept, dar ți-am promis că nu o s-o mai fac, nu?

     — Cine-mi garantează asta? Poți să le afli și să le ții pentru tine.

     — Și totuși... o întrerup eu politicos, de ce te interesează? ridic o sprânceană forțând-o să se înroșească, dar mai apoi exclam ridicând degetul arătător ca în animațiile pentru copii. Ah! Gata, știu! Ești doar supărată pentru că în calitate de prietenă a mea, nu ți-am spus problemele mele. Nu-i așa?

     Îmi încrucișez brațele la piept păstrându-mi sprânceana ridicată. Se pare că de data asta eu sunt cel care a încolțit-o pe Melody și mă simt al naibii de mândru pentru asta. Niciodată nu am mai fost atât de mândru, deși am fost în astfel de situații de mai multe ori. Acum e ceva diferit, simt că pot să luminez puțin tunelul cu numele Melody și poate chiar să-i întrezăresc capătul. Trebuie doar să continui așa.

     — Poate, îmi răspunde ea sec. Doar poate.

     — E ceva diferit cu tine, Melody. Foarte diferit. Îmi explici ce e?

     — Eu să-ți explic? Dar poate îmi explici tu, tocmai ai recunoscut că ai probleme și mie nu mi-ai spus de ele.

     — Da, dar nici tu nu mi-ai spus... de cine ești îndrăgostită.

     Accentuez ultimele cuvinte, iar ea se îngălbenește la față ca o lalea de culoarea soarelui. Abia îmi mai pot stăpâni zâmbetul triumfător, știu că iar am pus-o la zid prin replica mea, aproape că simt lumina ce coboară în acest abis prin care orbecăi aiurit. Aud cum se apropie de mine cu pași mărunți, dându-mi încredere și puțină speranță. Nu prea multă, să nu rămân dezamăgit la final.

Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață