Treizeci

288 44 9

     — Ah, ce dimineață ciudată...

     Vocea îmi tronează în cameră secunde bune după ce cuvintele mi-au murit de pe buze. Nu am puterea să mă ridic de pe canapea, unde stau înlănțuit de neputință încă de ieri, după plecarea lui Meredith. Prezența ei nu se oprește din a-mi bântui ochii, asemenea unei fantome nebune ce și-a găsit un nou cămin. Mirosul inconfundabil învăluie întreaga încăpere, de parcă parfumul ei a devenit parte din apartamentul meu și mă întreb... oare-l voi mai scoate vreodată din pereții mei?

     Trupul îmi este atât de leneș, încât nici ochii nu îmi sunt capabili să stea măcar un minut deschiși. Lumina ce intră pe fereastră îmi pare un dușman ce dorește cu ardoare să mă rănească. Simt că întunericul și perna moale mi-au devenit culcuș blând, pe care nu vreau să-l mai părăsesc vreodată. Dar Jeffrey, ce naiba e cu tine?

     Oftez prelung, inundând camera de lenea ce mi se strecoară printre buze. Mă știam un tip energic, destul de matinal și chiar sportiv! Asta desigur, dacă mersul în fiecare zi la cafenea se poate enumera printre sporturi... Vai de mine, cafeneaua!

     Tresar la acest gând vijelios și mă bat cu palma peste frunte. Am uitat cu totul că azi trebuie să mă întâlnesc cu Britany! Și nici măcar nu am idee cât poate fi ceasul. Telefonul zace în hanoracul aruncat pe podea, murdărit de zaț de cafeaua. Dacă m-a sunat cineva? Cât de tâmpit pot să fiu, cum m-am lăsat cuprins de o lene așa de acută? Înțeleg că nu am mai avut parte de sex de șapte ani, însă nu credeam că o partidă poate să stoarcă și ultimul strop de energie din mine.

     Dacă îmi amintesc bine, nici măcar nu am condus-o pe Meredith afară din apartament. A ieșit singură după ce m-a bătut prietenos pe umăr, șoptindu-mi să mă odihnesc. Mi-a trimis un zâmbet dulce, eliberat din durere, mai prietenos decât m-am așteptat vreodată de la ea. Părea mai senină după cele câteva ore fierbinți ale noastre. Oare e din cauză că i-a plăcut sau pentru că s-a simțit răzbunată?

     Sunt atât de obosit încât nici chef să mai gândesc nu am. Subiectul mi se pare atât de îndepărtat, încât ar fi chiar inutil să-l dezbat de unul singur. Și de fapt, altele sunt problemele și prioritățile mele în acest moment. Iar primul punct pe listă este să aflu cât o fi ceasul...

     Mă ridic atât de leneș de pe canapeaua caldă, încât podeaua mi se pare deja un teritoriu străin, pământ inamic unde eu n-am ce căuta. Ce n-aș da să scap de această senzație usturătoare, mă simt ca un evadat ce nu-și găsește locul nicăieri, căci a petrecut prea mult timp în închisoare și nu se poate obișnui. Așa-mi trebuie dacă am vrut să scap de monotonie, am dat de altele și mai rele.

     Îmi ridic privirea încețoșată spre ceasul ce atârnă de perete. Acum îl văd ca pe un arc ce mă privește sfidător, gata să arunce în mine cu săgeți înflăcărate. Sau doar cu secunde grăbite, numai pentru a-mi arăta cât de puternic este și pentru a mă convinge că nu pot lupta cu el. Sau pot, dar aș sfârși oricum învins, și nu pe patul de spital cu râni însângerate, ci pe podea, cu trupul rece și mintea cufundată-n nebunie.

     Cifrele parcă îmi biciuiesc ochii, forțându-i să se trezească degrabă. Îmi scutur capul violent și scap o înjurătură printre dinți. Mă uit din nou și mârâi nervos; 10:50. E trecut cu câteva ore de obișnuita mea apariție la cafenea, și probabil că Britany a plecat de mult de la masa din colț. Probabil că m-aș duce degeaba acum, așa că îmi las trupul încă amorțit să cadă pe scaun.

     În jurul meu lucrurile au început să prindă contur. Pe masa lângă care stau zace un prosop mototolit, pe covor ceștile de cafea dorm aruncate încă de ieri, între o grămadă de pete cafenii. Oftez supărat. Dimineața aceasta este din ce în ce mai neplăcută, iar în suflet îmi încolțește dorința de a putea da timpul înapoi. Astfel nu aș avea atâtea griji pe cap.

     Îmi las capul între palme și încerc să îmi fac un plan. Regret că nu am numărul lui Britany, altfel aș putea s-o sun și să îmi cer scuze pentru faptul că astăzi am lipsit. Cred că se simte tare deznădăjduită din pricina faptului că am fost un nesimțit și nu mi-am respectat promisiunea.

     Un sunet înăbușit se aude din spatele meu, de pe podea. Îmi dau seama că e doar telefonul și nicio fantomă care să mă sufoce. Mă ridic moleșit și mă aplec, căzând în genunchi și căutând asemenea unui cerșetor printre hainele-mi aruncate de ieri. Micul obiect bârâie și vibrează în mâinile mele înghețate și mă simt incapabil de a răspunde cu un simplu „Alo".

     — Jeffrey, dragul mamei, ce mai faci? Îmi pare nespus de rău că ieri nu te-am putut suna, dar trebuia să te gândești tu la scumpii tăi părinți! Dar bine, lasă, te cred că ai avut mult de lucru și ai fost ocupat. Spune-mi, cum mai ești? Ce ai mâncat de dimineață și ce cumpărături ai făcut? Sper că n-ai uitat să mai treci pe la piață! Știi doar că legumele de la supermarket nu se compară cu cele crescute în grădina omului!

     — Oh, mamă...

     După uriașul ei salut abia sunt în stare să-i spun câteva cuvinte. Tipicele ei griji față de mine încep să mă enerveze din ce în ce mai mult. Mi-aș dori să nu mă mai considere un tânăr neexperimentat care are nevoie permanentă de sfaturi și ajutor. Acum eu sunt cel care le oferă.

     — Dragul meu, sper că totul merge bine la tine. Cât de curând mi-aș dori să-ți putem face o vizită... dar din nefericire, tatăl tău se simte cam rău în ultimul timp... Tocmai din această cauză ieri nu am sunat, am fost la spital și ne-am făcut împreună analizele. Sper ca totul să fie produsul stresului și al oboselii, în combinație cu vârsta înaintată.

     — Sper ca tata să-și revină repede. Poate am să vă fac eu o vizită...

     — Vai, scumpule, ne-am bucura enorm dacă ai veni! Nu te-am mai văzut încă de la Crăciun, ne este dor de tine atât de mult...

     — Și mie îmi este, mamă.

     — Ai pățit ceva, Jeffrey dragă? Sper că totul e în ordine cu tine. Vocea îți este așa de înceată, abia te aud. Oare e de la căldură? Vara asta va fi caniculară, îți spun! Să ai grijă de tine și de sănătatea ta, să bei multe lichide și nu uita de fructe și legume proaspete! Ai pastile în casă? Nu cumva să...

     — Am de toate, mamă. Nu trebuie să-ți faci atâtea griji în privința mea. Mai bine ai avea grijă de tata, el trebuie să fie prioritatea ta acum.

     — Păi, încă nu sunt împăcată cu gândul că stai departe de noi... Cine are grijă de tine? Doar dacă... Doar dacă nu cumva în sfârșit ți-ai găsit o soție! Sau cel puțin o iubită, nu-mi vine să cred că un bărbat așa ca tine, frumos și respectabil, nu are o parteneră! Și ai aproape treizeci de ani, trebuie să te însori, Jeffrey!

     — Știu, mamă, mi-ai repetat aceleași cuvinte de zeci de ori. Dar te rog, te implor, lasă-mă pe mine să-mi scriu cursul vieții și să am grijă de relația mea. Nu vreau să fii dezamăgită de cea pe care o voi alege.

     — Ohh, Jeffrey, sper că știi ce faci!

     Oftez încet astfel încât mama să nu-mi audă nervii. De fiecare dată îmi repetă aceleași lucruri, ca unui copil mic și neascultător. Dar eu am crescut, m-am maturizat și știu ce vreau de la viața mea. Și cu toate astea, o înțeleg; e mama.

     Reușesc să scap cumva din discuția neplăcută în care sunt târât și închid apelul cu promisiunea că îmi voi vizita părinții curând. Chiar îmi doresc să-i văd și să-i salut, să scap măcar pentru puțină vreme din toată această nebunie cu fetele. Sunt sigur că acolo mi-aș regăsi liniștea și echilibrul, ca să mă întorc înapoi cu forțe proaspete.

     Îmi verific mesajele și găsesc trei necitite. Mă ridic cu greu de pe podea, simțind cum amorțesc și mă îndrept spre bucătărie. Cum azi nu mai plec la cafenea, sunt nevoit din nou, ca ieri, să-mi prepar singur elixirul miraculos care să mă trezească în sfârșit.

     „Hei, Jeff. Cum de n-ai fost azi la cafenea? Te-am așteptat destul, însă cred că totul a ieșit bine oricum. Ne auzim!"

     Zâmbesc pe sub mustăți. Simt puțină satisfacție după atâta nedumerire, și îmi place al naibii de mult. Celelalte mesaje nici nu mai contează, ce era mai important s-a rezolvat.



Doctorul de sufleteWhere stories live. Discover now