Chapter 17.

905 40 8
                                    

Eram întinsă pe un pat alb şi destul de comfortabil. Corpul meu era rănit şi abia dacă puteam să-l simt. M-am ridicat uşor în şezut frecându-mi încet ochii. M-am ridicat în picioare şi am simţit cum ameţelile îşi fac aparăţia. Mi-am sdruncinat uşor capul şi am păşit spre geamul de lângă patul meu. Pe patul meu alb erau nişte pete roşiatice ce se răsfirau uşor pe pătura albă a patului.

Priveam absentă pe geamul puţin prăfuit , nu ştiam ce caut aici. Nu-mi aminteam nimic, decât că am fugit . Am oftat uşor lăsăndu-mi capul în jos privindu-mi picioarele.

Imediat un glas disperat s-a auzit de pe holul spitaluilui atrăgăndu-mi atenţia. Mi-am ridicat capul şi m-am întors instantaneu cum am auzit clanţa uşii auzindu-se. Imediat un cap plin de cârlionţi şi doi ochi verzi mi-au apărut în faşă- Simţeam cum deveneam din ce în ce mai agitată , picioarele mele au păşit în spate instinctiv.

-Anne...ce ai făcut?

Se apropia de mine din ce în ce mai mult, inima mea tresărea repede, iar ochii mei îl priveau înspăimântaţi.

A venit spre mine şi m-a luat în braţe, m-am smucit şi am ieşit din braţele lui calde fugind cât mai departe de acesta. Mă privea confuz şi trist.

Clanţa uşii s-a auzit şi un domn în alb a intart în camera destul de spaţioasă. Respiram repede stând într-un colţ şi privind spre băiatul înalt ce mă privea. Liniştea a fost întreruptă de vocea groasă a doctorului ce-l privea pe băiatul cârlionţat , cu ochii de jad.

-Putem discuta puţin afară, domnule Styles?

-Desigur!

Au ieşit amândoi pe uşa albă de lemn pe care se afla o foaie cu un număr imprimat bine cu un roşu ce dădea un stil simplistic.

-Din perspectiva lui Harry-

-Ce a păţit ? am spus eu îngrijorat.

-Are nişte lovituri destul de grave, dar acestea se pot remedia şi nu vor rămâne cicatrici. Dar problema este..

Îl priveam pe domnul ce lăsă capul în jos nevrând să continue propoziţia. Am ezitat puţin dar inimea mea tresărea rapid şi mintea îmi era bulversată.

-Dar ce ? am spus eu ridicând puţin vocea

-Are amnezie. A avut i lovitură în jurul capului şi nu ştim dacă se va mai vindeca. Ar fi un miracol!

Am simţit cum cerul se doboară peste mine şi eu rămân acolo nemişcat. Cuvintele doctorului îmi răsunau în minte în timp ce un frâu de lacrimi mi-au alunecat pe obraz pătrunzând în ei adânc.

-Cum adică?

Vocea mea era ridicată şi în sinea mea urlam şi simţeam cum mor. Cum să aibă amnezie ? Anne a mea, îngerul meu , ea să aibă amnezie ?

Nu mai puteam rezista şi un ţipăt mi-a părăsit gura în timp ce mâinile mele stăteau pe capul meu clătinându-se uşor.

-Domunle liniştiţi-vă!

-Cum dracu să mă liniştesc ?

Imediat multe perechi de ochi m-au examinat insistent. Am intrat în camera ei repede, ştergându-mi lacrimile ce-mi udaseră obraji.

Ea era acolo , întinsă pe pat jucându-se cu degetele ei în aer. Instantaneu la auzul uşii ochi ei m-au fixat fiind înspăimântaţi.

-Anne, spune-mi că mă recunoşti ! am spus eu disperat privind-o

Mă privea confuză , încercând să formuleze un răspuns.

-Doar spune!

-Nu ştiu cine eşti !

Heii!

Vă mulţumesc pentru tot şi vă aştept părerile . Aş vrea să-mi spuneţi ce credeţi că se va întâmpla cu Anne. :*

Rallu xx

Just Love . ( A Harry Styles Fan Fiction )Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum