Ariana (Volumul I)

Capitolul 1

Viața mea este una normală, merg la facultate și-mi văd de viață. Alături de nimeni...părinții mei au decis să mă numesc Ariana. Ariana Matthew. Am douăzeci și unu de ani, locuiesc singură de când aveam șaptesprezece ani, părinții mei au decedat, omorâți de un om nebun, pe care, după ce termin Facultatea de Drept, voi avea grijă să putrezească în pușcărie! Din cauza lui, nu mai am părinți, familie, nimic! El este acolo dar vreau să mă asigur că nu va scăpa niciodată de acolo deșii nu cred că are cum, totuși, e bine să știi sigur. Familia lui, nu va pății nimic, nu este vina lor, n-am nimic cu ei, nu au niciun fel de vină că el este un criminal. Locuiesc în România, mai exact, la București, am vândut casa deoarece, locuiam singură și nu aveam de ce să stau într-o casă, singură și mi-am cumpărat un apartament, l-am amenajat cum mi-am dorit, arată foarte bine, din punctul meu de vedere, am moștenit destule de la părinții mei, am și lucrat la un magazin. Am fost adoptată. Știu, numele meu nu este românesc deoarece am locuit la Londra în trecut pentru că mama, era de acolo și au hotărât să ne mutăm aici, sincer, îmi place dar îmi lipsesc foarte mult părinții mei și toți acești ani, a trebuit să mă descurc singură. Mereu a fost ciudat la școală, toți aveau nume românești, de exemplu o prietenă de la facultate se numește Ana Popescu și e o mare diferență, sincer dar m-am obișnuit cu ideea. Nu pot să cred că părinții mei n-au fost alături de mine când am absolvit, când am avut probleme, să am cu cine discuta, nimic...nu am avut cu cine să vorbesc, să plâng în brațele mamei mele la orice problemă, tatăl meu, care mă proteja mereu, eram familia perfectă! Mă susțineau în orice! Și-au dorit să intru la aceasta facultate, la fel de mult ca și mine. Măcar o am pe Ana, care îmi este alături mereu, de când ne cunoaștem, de la facultate, e mai nebună ea dar m-am obișnuit cu ea.

***
Astăzi, am decis să stau acasă. De fapt, mereu stau în casă, nu-mi stă în fire să ies seara, nu-mi place să ies în cluburi, să beau, să fumez, nu am niciun fel de înclinație spre asta și mă bucur. Duc o viață normală, cât despre relații...eh, am avut un prieten la liceu în clasa a zecea dar n-a fost să fie, a fost un nesimțit și l-am părăsit. Ultimul prieten, a fost la terminarea liceului dar l-am părăsit deoarece, mă înșelase. N-a fost cine știe ce, nu l-am iubit pe niciunul. Să trecem peste acest capitol al vieții mele. Mă sună Ana. Cine altcineva de fapt?

-Ce faci?
-Binee, tu?
-Bine, pe acasă. Pot venii să dorm la tine? Pentru că ai mei au plecat undeva singuri.
-Normal că au plecat, la cât îi zăpăcești și stai doar în fundul lor...
-Păi dacă nu mă lasă să locuiesc singură, voi sta în fundul lor, până mă vor lăsa.
-Da,sună a ceva ce ai face tu. Ce întrebare e asta? Normal că poți venii la mine!
-Știu, am vrut doar să fiu politicoasă. Și să știi că te iubeeesc.
-Ce vrei sau ce-ai făcut?
-Ieșim diseară?
-Nu. Vii să dormi la mine și atât.
-Te rog!
-Te aștept, pa, Ana.
I-am închis în nas. Nu mai stau la discuții cu ea, știe că mă enervează, se roagă de mine degeaba, când am spus nu,nu rămâne. Nu mai am suc, trebuie să mă duc să iau. Mi-e lenee, offf, mă îmbrac și merg repede să iau suc, iau Pepsi, un bax, să-mi ajungă.
Ies afară, e foarte pustiu, observ că s-au ars becurile. Perfect. Am douăzeci și unu de ani și mi-e frică de întuneric. Mai am destul de puțin și ajung. Când să ajung cineva mă ia pe la spate, mă ia pe sus și mă duce în spatele unui bloc.

-Tu ești Ari, nu? Zice persoana necunoscută, rânjind.

-Cine ești?! De ce ai făcut așa ceva?! Țip eu exasperată.

-Calmează-te, frumoaso. Voiam doar să știu, zice el făcându-mi cu ochiul.

-Acum știi, așa că paa! Spun eu cu jumătate de gură, dau să plec dar mă întoarce spre el.

-Măi, ce rea ești. Are un rânjet pe față bănuiesc, nu-l văd prea bine.

-Da, măcar spune-mi de unde mă cunoști? Întreb curioasă și puțin speriată, făcând un pas în spate.

-Nu contează, zice el schițând o față serioasă.

-Cum zici tu, adios, spun eu nervoasă.

Plec. De fapt, fug mâncând pământul! De asta nu-mi place să ies seara! Ce ziceam...
Merg cât merg și văd doi bărbați bătându-se, unul învinge și nu știu cum dar trece repede pe lângă mine și sângele omului, mă pătează aproape peste tot...miroase bine, sinceră să fiu. De ce am spus asta? Fug repede cum pot cu baxul-tot îl cumpărasem-, acela în mână și ciudat, ajung foarte repede. Când ajung acasă,mă uit în oglindă și mă sperii dar tot îmi place cum miros. Fac un duș repede,ajunge și Ana.

-Heeeeeei, spune ea zâmbind larg.

-Nu ieșim, replic nervoasă.

-Nesimțito! Face o față de cățel sau cal care în momentul de față, nu mă impresionează de nicio culoare.

-Asta e viața, spun eu mândră de rezultat.

-Offf, nu se poate înțelege omul cu tine, zice ea așezându-se pe canapea.

-Exact, de aceea, nu mai încerca,îi zic eu ferm convinsă de răspuns.

-Aham, zice ea privindu-mă într-un mod nu foarte plăcut.

Îi povestesc cele întâmplate cu acel băiat necunoscut.

-Destinul. Îmi face cu ochiul.

-Aoleu, să nu-ți zică ceva omul...

Merge în bucătărie să taie niste kiwi și o aud cum țipă și merg repede să văd ce se întâmplă.

-M-am tăiat cu un cuțit!

Simt un miros foarte plăcut. Sângele ei. Doamne! De ce miroase așa de bine?!

-Ia să văd! Fug repede spre ea și îi miros sângele mai bine. Doamne, vreau să-l gust, deodată, amețesc..și îmi revin. Mă mănâncă gingiile.

-Ce-ai? Întreabă ea îngrijorată.

-A, nimic. Doar mă uitam, hai să-ți dau un plasture, zic eu tușind, îndreptându-mă spre raftul unde țin plasturi.

I-am dat un pachet. Am început să mănânc popcorn și mă tot mâncau gingiile...

-Sângereaza! Simt că îmi iese ceva, un dinte. Doi! Fug repede să nu mă vadă. Ăștia sunt colți?! Eu am colți?! Stai, stai. Miroase sângele bine, mă mănâncă gingiile, alerg mai repede...nu pot să cred...sunt vampir?!

M-am apucat de o nouă carte.