Douăzeci și opt

244 40 13

     — Meredith? o strig apropiindu-mă de ea.

     Nu face nicio mișcare. Nu se obosește să-și ascundă lacrimile de mine. Nu se sinchisește să-și mascheze durerea. Nici eu nu-mi încetinesc pașii. Canapeaua pare acum un trandafir îmbătrânit ce ține pe catifelatele-i petale pe însăși Mama Natură. Iar eu... eu sunt un cerb cu coarnele smulse, căutându-și prin întuneric puterea și mai ales, bărbăția...

     — Ești bine? Ce prost sunt... știu că nu ești bine... îi spun eu scăpând un oftat adânc. Măcar... povestește-mi, sunt aici să te ascult...

     Îmi apropii mâna de umărul ei mângâind-o blând. Mi-e frică să nu o rănesc, deja i-au fost rupte frunzele și multe petale, mi-e teamă că dacă aș atinge-o brusc, i-ar cădea și restul... Știu sigur că mai are însă, spinii.

     Scâncește mai tare, ascunzându-și chipul palid în perna mea veche și moale. Puțin puf iese pe alături, dar măcar e curată. Încerc să-i zâmbesc, dar n-are niciun rost. Mă așez în genunchi și îmi apropii buzele de urechea ei, șoptindu-i ca unui bebeluș plângăcios:

     — Șșșș, nu mai plânge, Meredith...

     Îi simt bătăile inimii din ce în ce mai energice, de parcă ar avea o tobă în piept. Trag pătura până la gât astfel încât să nu-i fie frig și continui să-i mângâi brațul. Își ține ochii închiși crezând că lacrimile vor înceta să mai curgă, însă marginea păturii se umezește din ce în ce mai mult sub răurile ei sărate.

     Apa din ibric fierbe. Trebuie s-o torn în cești înainte să rămân cu apă cât pentru o singură cafea. Mă dezlipesc cu greu de lângă canapea și mă ridic de pe podea. Covorul e neaspirat de câteva săptămâni chiar și zăresc firimituri peste tot. Dar acum e neimportant acest detaliu – murdar.

     Nici prosop nu găsesc în timp util, iar din cauza asta îmi folosesc tricoul. Învârt cu lingurița în cești inspirând aroma ce se ridică spre nările mele. O aromă de amator, ce-i drept, trebuie să aștept acum să se liniștească cafeaua, dar nu mai contează în momentul ăsta. Nu știu dacă sunt adormit sau nebun, poate visez sau am fost teleportat într-o altă viață.

     Mai stau câteva secunde reflectând la ce am de făcut. Nu am crezut niciodată că pot fi atât de laș, că mă pot lăsa legat de tristețe. Și nici măcar nu este a mea, dar o simt în propriul piept, fărmându-mi simțurile și sentimentele. Mă știam un bărbat puternic, gata să lupte și să confrunte cu mâinile goale toate aceste lucruri care-mi păreau până azi o nimica toată.

     Am îndurat atâția ani indiferența lui Melody, așteptând ca visele cu ochii deschiși să mi se materializeze. Cum de m-am putut împiedica de o pietricică atât de neînsemnată ca asta? Oftez pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi. Mă simt mai obosit ca niciodată, pentru prima dată de când a început această nebunie, vreau să-mi recapăt monotonia!

     Scutur din cap forțându-mă se revin cu picioarele pe pământ. Nu e timpul să te comporți ca un fătălău! îmi spun în gând, îmbărbătându-mă.

     Pornesc cu mai multă încredere spre locul unde stă Meredith întinsă, determinat să termin acest episod. Dar fiecare pas mă înțeapă tot mai rău, iar ochii mi se încețoșează subtil. Nu așa ar trebui să reacționez, nu asta aș vrea să mi se întâmple. De ce mi-a devenit inima dintr-o dată atât de sensibilă? Vreau să o ajut, dar de la distanță. Stând lângă trupul ei inundat de nefericire, simțindu-i mirosul de inimă arsă, cad eu însumi într-un vulcan activ de neputință.

     — Meredith, te rog, revino-ți. Nu știu ce ți se întâmplă, nu știu ce e cu tine, nu știu, de fapt, cine ești. Am fost șocat și încă sunt, această zi s-a transformat într-un vis care s-ar putea întâmpla numai în interiorul unui alt vis. Totul e... ciudat, nou și nebunesc. Dă-mi niște explicații. Le merit!

Doctorul de sufleteWhere stories live. Discover now