Douăzeci și doi

256 46 7

     — M-am simțit... puțin încurajată de faptul că m-a contactat, spune ea deznădăjduită. M-a sunat ieri după-amiază și m-a invitat la cină diseară. I-am răspuns că îi voi da astăzi răspunsul...

     — Hmm... măcar nu te-ai aruncat cu totul în capcana lui. Faptul că i-ai spus că te mai gândești i-a dat o rază de speranță. Trebuia să fii fermă și să-i dai un răspuns negativ. Sună-l imediat și spune-i cât de sec poți că nu vrei să mai ai de-aface cu el. Asta dacă nu mai vrei să fii rănită, evident.

     Britany oftează scoțându-și telefonul din buzunar.

     — Știi... eu n-am nici măcar credit să-l sun... se confesează ea rușinată. Voi aștepta telefonul său.

     — Nu, o îndemn eu autoritar. Îți voi da telefonul meu, îl vei suna și fără niciun salut îi vei spune "Nu ies cu tine. Te rog să nu mă mai contactezi niciodată.", apoi îi închizi. Ai înțeles?

     O întreb privindu-i buzele crăpate. Ea dă din cap încetișor confirmându-mi că va proceda întocmai. Eu îi zâmbesc înțelegător și îmi scot telefonul din buzunarul pantalonilor de trening. Cu toate că-s vechi, mă simt foarte confortabil în ei. De aceea i-am și păstrat.

     — Mi-e... puțin rușine... îmi spune ea timid, privind telefonul pe care i l-am întins.

     — Rău. Tocmai de asta ești o țintă pentru toți ciocoflenderii. Tocmai de asta te fraieresc băieții în căutare de aventuri de-o noapte. Tocmai de asta suferi acum!

    — Știu... dar nu mă pot schimba.

    — Cred că ai venit la persoana potrivită. Se pare că ai un îngeraș acolo sus care are grijă de tine.

     Britany mă privește ușor amuzată, frângându-și buza inferioară între dinți. Înțeleg din ce în ce mai mult că este ca o floare atât de fragilă, încât îi cad petalele la cea mai ușoară adiere de vânt. Este atât de prostuță, sinceră și emotivă, mă întreb de câte ori s-au mai folosit băieții de ea.

     — Mă vei ajuta? mă întreabă ea cu vocea înseninată.

     — Desigur. Din momentul în care am decis să fim prieteni, am făcut un fel de jurământ. Eu am multe cunoștințe, dar foarte puține persoane pe care le consider demne într-adevăr de ajutorul și atenția mea. La început mi-ai fost antipatică, dar ceva sclipitor m-a convins că meriți să-mi fii prietenă. Sclipitor, dar neșlefuit, Britany. Mi-am luat angajamentul să fac eu să strălucească acel diamant ascuns din tine.

     Britany mă privește uimită cu ochii larg deschiși și buzele nemișcate. Pe chipul ei apar o undă de șoc și alta de bucurie. Văd câteva lacrimi sensibile ce-și doresc să atingă pielea ei, însă sunt oprite la timp.

     — Nu mi-a mai spus nimeni asta... îmi șoptește ea emoționată. Nici măcar el...

     Vorbește despre acest el de parcă ar fi Dumnezeu pe pământ. Lucrul ăsta o distruge, iar ea nu realizează. Sau știe, dar ceea ce nu poate repara este admirația nestăvilită pentru persoana lui și dragostea atât de profundă ce i-o poartă. Sunt invidios pe sentimentele ei sincere, puține persoane sunt capabile să iubească la o asemenea intensitate. Problema ei este că nu a găsit bărbatul potrivit căruia să-i ofere această dragoste.

     — Îmi pare rău că te-am întâlnit atât de târziu... Apropo, căți ani ai? o întreb eu din dorința de a afla cât de neexperimentată este.

     — Douăzeci și cinci.

     — Oh, nu ești atât de mică, dar destul de tânără încât să nu știi cu ce se mănâncă viața. Nu că eu aș ști, bineînțeles, dar se pare că am mai multă experiență decât tine.

Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață