White Rose

Capitolul 1

           Nu credeam că voi mai pune vreodată piciorul pe pământul L.A.-ului și nici în ruptul capului nu mi-am imaginat că voi veni aici pentru ceea ce Amanda numește 'nebunie curată'. Eu o numesc doar 'răzbunare'. Un cuvânt simplu, ce descrie starea de disperare și mânie în care se află o persoană... Bine, poate este și un pic de nebunie în acest cuvânt, însă nu voi recunoaște niciodată acest lucru în fața Amandei. Să îmi petrec restul vieții cu verișoara mea, spunându-mi 'Am avut dreptate', chiar nu se află pe lista mea. Poate nebunie este mult prea mult spus, să numim ceea ce fac eu o stare de... adrenalină. În intensitatea momentului i-am ordonat pilotului să schimbe ruta către Los Angeles în loc de New York pentru a face o vizită unei vechi cunoștințe. Acestea sunt avantajele unui avion privat - nimeni nu te chestionează în niciun fel și nici nu trebuie să te descurci cu vreun pasager furios dacă te-ai așezat pe scaunul destinat lui sau ei, după caz. Deși mi-ar fi făcut o deosebită plăcere să îmi exersez mișcările de țestoasă ninja pe fundul unuia dintre ei, trebuie să recunosc că un avion privat nu este o idee chiar atât de rea... Asta, și plus că Amanda m-ar încuia în dulap dacă aș distruge pantofii de designer pe care mi i-a oferit cadou Crăciunul trecut.

        Oricum este destul de furioasă din cauza schimbării planului original, nu am vrea să trezim bestia din pricina unei zgârieturi pe pielea neagră a pantofilor stiletto. Dacă ar fi fost după alegerea mea, un tricou simplu și o pereche de blugi ar fi făcut șmecheria, însă Amanda a insistat și a tot insista că trebuie să arăt bine când ne vom întâlni cu partenerii noștri de afaceri. Bineînțeles că undeva între repetate rugăminți și două cutii de înghețată am cedat, lăsând-o să mă aranjeze în timp ce mă uitam la un serial de pe Netflix.

         Și, iată-mă acum, așteptând într-o încăpere slab luminată de o lustră ce stă să cadă, înconjurată de agenți federali și patru pereți gri, într-o rochie neagră cu un decolteu adânc, un sacou alb pe deasupra ce-mi ajungea la jumătatea coapselor, la fel ca rochia, și o pereche de pantofi infernali. Dacă nu este asta ținuta ideală pentru vizitarea unui criminal într-o închisoare de maximă siguranță, atunci nu știu care ar fi. Măcar Amanda a avut puțină compasiune și machiajul meu este format din două linii subțiri de tuș negru, rimel și un ruj bej deschis.

       Amanda se fâstâcea inconfortabil pe scaunul din metal de lângă mine. Îmi făcea agitația să crească ori de câte ori își punea un picior peste altul, iar apoi le inversa poziția. Începeam să mă căiesc din cauza deciziei luate fără o analizare mai amănunțită, însă acum nu mai este cale de întoarcere. Nu am parcurs un drum cu o oră și jumătate mai lung degeaba și nici nu am trecut prin strigătele unchiului meu, David și isteria Amandei ca să dau înapoi. Toți acești factori și plus orele nedormite în avion contribuie la anxietatea nemotivată.

          Oh, e doar o închisoare pentru numele Domnului! Nu e ca și cum eu mă aflu după gratii...

        Zgomotul produs de ușa din metal m-a trezit la realitate. Un nod mi s-a ridicat în gât când am realizat că voi fi pusă față în față cu unul dintre oamenii care mi-au distrus și ultima urmă de fericire. Acum că mă aflam în aceeași cameră cu el, nu știam ce să fac sau să spun. Așa că am rămas înlemnită pe scaun, cu privirea ațintită la bocancii negri ai bărbatului ce este prezent în majoritatea coșmarurilor mele. Fusesem învățată să nu aplec niciodată privirea pentru că este un semn de slăbiciune, de predare, însă îmi era atât de greu să îl privesc în ochi. Chiar și după toți acești ani nu l-am putut ierta, deși îi cunosc motivele pentru care a făcut ce a făcut.

          "Asta da surpriză. Dacă mi-ați fi spus de la început cine a venit să mă viziteze nu aș fi opus rezistență. De când nu ne-am mai văzut, frumoaso? Să fii trecut mai bine de cinci ani?" vocea lui rămăsese la fel de tenebroasă și gravă ca în acea noapte blestemată.