November rain (+18)

☠ Chapter 5: Protejând-o de la distanță ☠

CHAPTER 5

PROTEJÂND-O DE LA DISTANȚĂ

            Mârâi printre dinți și mă stropesc pe față cu apă. La naiba cu tine, November! Cea mai mare teamă a ta nu este că mă vrei, ci că nu poți controla cât de mult mă vrei. M-a citit atât de bine, ca și când aș fi fost transparent. Da, mă obsedează maniera în care nu îmi pot controla instinctele în preajma ei.

E necesar un efort colosal pentru a-i dicta ființei și fiecărei molecule în parte să o urăsc, pentru că n-o pot face natural. Știu că nu e ea vinovată de toată hărmălaia în care ne aflăm. Singura ei greșeală fiind că s-a născut. Dar nici nu pot nega că această unică greșeală nu mi-a dat viața peste cap.

O vreau? Nu. Nu cred că o vreau. Nu simt dorință pentru ea. Sau cel puțin așa cred. Nu mă văd curtând-o, prinzându-i mâna pe sub masă atunci când cinăm, sărutându-i tâmplele atunci când e stresată sau pierzându-mă în miezul nopților printre brațele ei.

Mă văd fugind de ea o viață întreagă, evitându-i atingerile, parfumul pielii sau căldura privirii. Însă trebuie să recunosc, atunci când am văzut poza, pulsul mi-a luat-o razna ca o ploaie torențială, acolo unde picăturile ce se revarsă sunt rapide și ritmice. De asemenea, ochii mei au fost mai rapizi decât voința sau decât orice rațiune care încerca să mă oprească.

M-am uitat prea mult la ea. Curburile corpului ei mi-au răpit tot aerul din plămâni, cât timp mi-am dat seama cât de năucitoare putea fi, fără ca măcar să încerce, într-un amestec de vulnerabilitate și forță care mă răpunea.

Nu m-aș fi așteptat să o facă. Nu ea, dintre toți oamenii. Cea care de abia ridica privirea când îmi vorbea și cea care și-a petrecut întreaga adolescență ascunzându-se în propria umbră. Privirea ei din imagine a fost nesigură, exact cum o știam, dar trupul... trupul i-a trădat substraturile. Curajul nebun. Frenezia. Potențialul.

Când am închis telefonul și i l-am înapoiat, am vrut să mă prefac neafectat. Să o țin acolo unde am crezut întotdeauna că îi este locul: la distanță de mine. Dar nu mi-am putut scoate din cap poza. Nici pe ea. Și pentru prima dată mi-am dat seama că distanța dintre noi nu mai părea suficientă.

Încerc să-mi calmez presiunea din tâmple și mă întorc în sala mare, acolo unde urmează să cinăm. November e deja la masă, purtând o rochie cu guler înalt, simbol al inocenței și cumințeniei sale. Mama și Ana glumesc în tandem și râd, ca două prietene de nădejde.

– Ah, iubitule, mama îmi sesizează prezența. Chiar ne întrebam unde puteai fi.

– Am fost până la baie, spun și îmi ocup locul lângă Novi.

Nu simt nevoia să o salut încă o dată, să mă aplec și să-i sărut fruntea. Dacă tata ar fi fost prezent la cină, poate că m-aș fi chinuit un pic să-mi arăt latura afectuoasă. Dar cu mama și Ana aici, nu simt nevoia să epatez.

Îi simt parfumul de aici, acel parfum scump de care îmi vorbea Xiver. De altfel, trebuie să-i dau dreptate. November e diferită de majoritatea fetelor cu care ies. Se vede din manierele sale și din felul în care se prezintă în societate că provine din old money*.

– Domnul Ford nu vine? îi aud vocea plăpândă și zâmbesc.

Simt frica din tonul ei de aici.

– Nu, draga mea. E ocupat cu serviciul. La fel ca tatăl tău, care absentează astăzi, mama îi răspunde.

Așa e. Nici Joseph nu e aici. Mă înțeleg relativ OK cu socrii mei. Ana îmi este dragă și mereu am avut o slăbiciune pentru ea. O consider ca pe o a doua mamă. Iar Joseph nu e îngrozitor, deși nu am reușit să mă apropii vreodată de el, știu că e mândru de mine și de legăturile noastre familiale.