November rain (+18)

☠ Chapter 4: D-O-R-I-N-Ț-Ă ☠

CHAPTER 4

D-O-R-I-N-Ț-Ă

– Tocmai ce m-a sunat Mia și mi-a zis că vor veni la cină, mama bagă capul pe ușă și mă privește din exterior, cum stau abătută în pat, cu genunchii la piept.

Expresia ei devine îngrijorată, iar eu știu că trebuie să vin cu o scuză bună, cu toate că vestea că familia Ariston vine la cină cu adevărat mă indispune și mă face și mai panicată. Tatăl lui Rain are puterea de a ne îngropa de vii pe toți și nu pot să mă lupt cu perspectivele sale fixiste. El e de părere că eu ca femeie educată în beneficiul fiului său nu ar trebui să mișc un deget contra lui. Sau să-l sfidez.

Atât mama, cât și Mia au excelat în a fi soțiile perfecte. În schimb eu și Elena... Nu, e greșit să vorbesc despre ea. Mai bine mă rezum la mine.

– S-a întâmplat ceva? mă întreabă plină de compasiune și deschide mai larg ușa, încă reticentă să intre și să îmi invadeze spațiul personal.

– Sunt puțin stresată cu școala, îi recunosc fals, pentru că ce altceva aș putea să folosesc ca pretext?

– Ești sigură că nu ești așa din cauza nunții? de data asta înaintează și se așază pe colțul patului cumva plină de remușcări. Știu că Rain e un băiat mai dificil. Nu aveam de unde să știu cum va crește, căci te-am promis lui de mică. Eu și Mia ne-am închipuit că tu și cu el vă veți îndrăgosti teribil când veți fi mai mărișori. Și poate că nu e timpul pierdut.

– Mamă, eu și Rain nu avem nimic în comun.

Cu excepția numelui.

– Da, iubito, știu. Dar Rain încă rămâne un băiat pe cinste. În plus, eu nu sunt proastă. Știu că e ceva acolo în el, un sâmbure care nutrește ceva, pentru că sunt atentă cum te privește la fiecare întrunire cu familia. E mereu atent la tine.

Mă abțin să nu pufnesc. Cred că mama confundă iubirea cu ura, pentru că Rain mă privește cu ură. Mă privește ca și când aș fi fost blestemul lui. Nu dau să o contrazic. Știu că nu există urmă de afecțiune de la Rain pentru mine.

– Nu vreau ca tu și sora ta să aveți aceeași soartă, concluzionează mama. Așadar, dacă te simți cumva, nu ezita să vii să-mi vorbești.

Întotdeauna vor fi traumatizați de trecut, îmi spun. Mama și tata au pierdut un copil deoarece nu au știut să sesizeze că depresia te poate conduce spre pierzanie. Elena s-a sinucis în ziua nunții ei. Avea de asemenea o căsătorie aranjată, dar nu de la naștere. Pe ea o promiseseră ai mei la vârsta de șaptesprezece ani unui fiu de mogul influent. Pentru tata n-a contat toată viața decât puterea pe care o putea dobândi, așadar ne-a folosit pe mine și pe Elena ca accesorii.

Împărtășeam cu sora mea mai mare legătura de sânge din partea tatălui. Mama, deși și-a însușit rolul de mamă imediat ce a cunoscut-o, nu era figura ei maternă. Din câte știu, cea care i-a dat naștere, a murit chiar după ce a născut-o, fiind prima soție a tatei.

Urma să se căsătorească la insula privată a familiei, când s-a aruncat în gol și trupul nu i-a mai fost recuperat din ghearele apelor crude și înfometate. Nu a suportat ideea de soție docilă. Era oricum o fire mai rebelă decât mine. Mai gălăgioasă, mai băiețoasă, mai iute de mânie. Era și normal. Era mai mare. Mai obișnuită să treacă pe sub radar.

– Nu m-aș sinucide, mamă, doar pentru că o să fiu nefericită în căsnicia mea, pronunț, iar mama se îngrozește de ideea că o să fiu așa, neîmplinită o viață întreagă.