November rain (+18)

☠Chapter 2: A lui, numai a lui ☠

CHAPTER 2

A lui, numai a lui

Pășesc în parcare cu pași hotărâți, inima bătându-mi în piept cu o viteză necontrolată. Îi văd mașina lui Rain, acel Mercedes G 63 AMG Brabus de culoare neagră și îl văd pe el cu portiera deschisă, cu țigara în mână, examinându-mi trupul de la distanță cu o liniște care mă înnebunește. Ca și când nu a făcut nimic care să mă perturbe sau să mă enerveze și ca și când nimic din ce aveam să-i spun n-ar fi fost important. Detestam asta la el. Faptul că avea control asupra fiecărui colțișor din viața mea.

Xiver mă prinde din urmă și îmi blochează calea, apucându-mă ușor de talie. Încerc să-l evit, fără să scot flăcări pe nas, dar simt că erup și îmi vine să-l atac cu pumnii. Niciunul dintre ei nu avea dreptul să îi facă asta lui Raymond. Niciunul.

– Dă-te! îi cer mânioasă.

– Frumusețe mică, nu vezi că te protejez. Diavolul ăla are o regulă simplă. Nu-l deranja când trage din țigară, dacă nu vrei să-ți dea foc. L-am deranjat o singură dată și m-am ales cu o cicatrice în toată regula, Xiver îmi spune ușor amuzat și faptul că tratează totul ca pe un joc mă indispune și mai tare.

– Puțin îmi pasă de ifosele lui, susur printre dinți și îmi redirecționez atenția către Rain, care arăta ca un haos sublim întruchipat.

Nici măcar nu ne privea. Era acolo, sprijinit de mașina lui, de parcă nici n-am fi existat. Mă ucidea nepăsarea lui.

– Rain! i-am strigat numele și am simțit pișcătura consoanelor pe limbă.

Numele lui e mai ceva ca acidul de baterie pentru mine.

Mă apropii de el și se ridică brusc, doar ca să mă intimideze cu înălțimea lui considerabilă. Îi ajung până la piept și asta cu un pic de toculeț în picioare. Cu toate astea, nu mă opresc din a-l privi mânioasă. Îmi încrucișez brațele, încercând să îmi maschez tremurul din degete, dar adevărul e că prezența lui mă sperie.

Ochii lui adânci, verzi, de un calm sfidător, mă fixează de parcă știe deja toate cuvintele care urmează să-mi părăsească gura. E pregătit să le adune, rând pe rând. Tatuajele de pe gât și piept strălucesc sub soare, umbrele date de prezența cămășii albe descheiate accentuând fiecare linie de cerneală. Arată exact ca o furtună dată naibii, gata să sfâșie pe oricine îi pică în cale.

Mirosul lui mă hipnotizează. Miroase a lux, fum de țigară, parfum lemnos și duritate. O combinație letală pentru orice femeie, dar pentru mine este doar o combinație care mă anunță că primul instinct în preajma lui ar trebui să fie „fugi". Chiar și așa, nu le permit picioarelor să se miște. Sunt sătulă de dominanța lui asupra vieții mele!

Încă de când l-am cunoscut, viața mea a devenit un hău fără fund, acolo unde fiecare pas pe care-l fac mă apropie mai mult de o prăpastie. A durat ceva să ne cunoaștem, deși știam unul de existența celuilalt. Nu ne-am jucat împreună. N-am legat prietenii. Amândoi am fost prinși pe la școli private sau cu dădacele prin țări străine, ca să culegem cât mai multe cunoștințe.

Eu am studiat pianul încă de când am început să citesc. Sau poate cu mult înainte, căci îmi aduc aminte că notele muzicale au fost primele iscălituri pe hârtie pe care le-am descifrat. Nu știam cum a fost educația lui. Uitându-mă în spate, în timp ce eu eram crescută cu strictețe și modelată să fiu cât mai cuminte, el era un rebel.

Ni se spunea într-un anume fel.

El era băiatul de sticlă. Nu pentru că era fragil și nici pentru că se spărgea ușor. Ci pentru că era... transparent, gol, o juxtapunere de lucruri imorale și lipsite de umanitate. Vedeai prin el, pentru că nu era decât un vid. Un vortex care te târăște în proximitatea lui și te absoarbe într-o gaură neagră, el rămânând din nou transparent.