Dragoste din datorie

Capitolul 26

Angel

Poate că exagerasem puțin. Nu excludeam varianta ca Alex să aibă dreptate și situația să fi părut mai rea decât era de fapt. Însă totul părea atât de real atunci, în mintea mea. Amândoi stând la biroul lui, împărțind mâncarea. Sau el nu mânca deloc? Și ea... era frumoasă. Înaltă, bronzată, șatenă, cu tatuaje. Semăna cu Melissa. Asta nu putea fi o coincidență. Era clar că Alex avea un tipar de fete care îi plăcea iar eu clar nu mă încadram.

Până la urmă, nu stabilisem limitele relației noastre. O simplă hârtie numită certificat de căsătorie nu dicta dacă două persoane se pot însela sau nu. Auzeam mereu de cupluri care au divorțat din cauza infidelității. Cu toate că nu era ceva moral, era ceva care se practica. Noi nu discutasem ce considera fiecare din noi înșelat. Și dacă puteam face asta, ținând cont că între noi nu exista sentimentul de iubire.

Sau exista?

Și, oare Alex era genul de bărbat care să înșele? Era clar că nu toți bărbații înșală? Dar puteam avea încredere că face parte din această categorie? Oare voia să fie loial, indiferent de natura relației noastre? Sau m-ar fi înșelat, nesimțindu-se vinovat, pentru că niciunul dintre noi nu și-a manifestat dorința de fi ceva mai mult între noi? Oare mă înșelase deja fără să știu? Oare serile în care „lucra până târziu" el de fapt...

Mi-am dat cu apă rece pe față. Trebuia să îmi alung aceste gânduri. Nu îmi făceau bine.

M-am îmbrăcat într-o pereche de blugi, o cămașă albă și o geacă de piele peste și am plecat spre facultate, cu rucsacul pe un singur umăr. Am ales să merg pe jos astăzi. Nu era un drum până la facultate, maximum treizeci de minute de mers, și aveam nevoie să iau puțin aer. Trebuia să îmi limpezesc creierul.

Mergând pe trotuar, prin fața mea a trecut rapid ceva de dimensiunea unei sticle mici de apă. Inițial, nu mi-am dat seama ce era. Am văzut doar o nuanță deschisă de bej. Apoi, privind sub o mașină înspre care se îndrepta, lângă una dintre roțile acesteia am văzut un pui de câine. Nu avea mai mult de câteva săptămâni și avea ochii speriați. M-am apropiat de el și am încercat să îl mângâi dar s-a dat mai în spate.

Mi-am tras rucsacul în față și am căutat prin el până când am găsit un sandviș pe care l-am pregătit pentru a-l mânca la facultate. Am rupt o bucățică din el și i-am întins-o câinelui. Întâi, a fost reticent. Mirosea bucata de mâncare însă nu voia să o ia, așa că am lăsat-o jos, în fața lui. Acesta a mâncat-o grăbit iar apoi m-a privit, așteptând mai mult. Următoarea bucată a luat-o direct din mâna mea și am zâmbit când limba lui mi-a atins degetele.

– Unde este mămica ta? l-am întrebat.

M-am uitat împrejur în timp ce continuam să rup bucăți din sandviș și să îl hrănesc, sperând să îi găsesc familia. Însă nu mai era niciun alt câine în zonă. Iar micuțul părea destul de îngrijit și de rasă. Un Golden Retriever pur. Existau două variante: fie fusese abandonat, fie fusese pierdut. Și niciuna nu era mai bună. Nu avea o zgardă la gât, care să conțină vreun număr de telefon, deci nu știam cui ar trebui să îl înapoiez sau dacă îl căuta cineva. Un singur lucru era cert. Nu îl puteam lăsa aici.

Însă ce aș fi făcut cu el acasă? Mereu mi-au plăcut animalele și mi-am dorit unul însă în casa familiei Cooper, nimeni nu dădea semne că ar fi fost un iubitor prea mare de animale. Poate o soluție ar fi fost să îi găsesc un alt cămin. Dar tot ar fi trebuit să îl ținem la noi până atunci.

M-am uitat la ceasul de pe mână și am văzut că primul curs începea în mai puțin de zece minute. Trebuia să mă grăbesc, altfel aș fi întârziat. Și i-am promis lui Alex că voi fi foarte responsabilă în tot ceea ce privește facultatea, după ce mi-a plătit-o chiar el. M-am ridicat în picioare. Nu îl puteam lua cu mine la facultate. Nu m-ar fi lăsat să intru cu el în clădire.