Șaptesprezece

317 48 18

     Astăzi port blugii pentru ocazii speciale. Știu, sună ciudat, asta e ceva ce ar face un puști la primul său suc cu o tipă, dar chiar îmi plac pantalonii, i-am păstrat pentru întâlniri, deși credeam că nu voi mai avea una. Încerc să nu mă parfumez foarte tare, data trecută am ieșit în evidență cu ținuta mea și am atras privirile, într-un mod cam neplăcut. De data asta, vreau să arăt bine și să pară că așa mă îmbrac de obicei.

     Deși nu prea o fac... De fapt, de cele mai multe ori, mă simt ca un tocilar, cu ochelarii mei nelipsiți și hainele ponosite, mereu cu o carte și un ziar, la aceeași masă, în aceeași cafenea, zi de zi. Cum să nu îți închipui că-s un șoarece de bibliotecă, fără iubită și viață socială? Mama mă sună în fiecare zi reproșându-mi că nu am și eu o soție și nu-s în rând cu lumea. Dar... ce să-i faci.

     Intru în cafenea. Atmosfera este liniștită, iar dimineața însorită îmi dă o stare de bine. Pe chipurile clienților văd zâmbete calde, iar asta înseamnă că sunt mulțumiți. Cea mai mare parte a clientelei este formată din profesori, oameni de afaceri și intelectuali, căci aici pot găsi liniștea necesară unei întâlniri pentru discuții importante. Dar asta nu înseamnă că nu vin și altfel de persoane. De multe ori zăresc câte un cuplu ce-și destăinuie dragostea și își spun cuvinte dulci. Cafenea le creează o intimitate aparte, iar ei se bucură de momente frumoase aici.

     Și eu pot să spun că mă bucur de momente drăguțe. Fiecare clipă îmi transmite fiori cu aromă de cafea, ce-mi invadează gândurile încâlcite prin nări și îmi dezmorțesc trupul încordat. Locul acesta devine special fără ca măcar să-ți dai seama, te atașezi de el ca de o persoană, apoi devine parte din viața ta, din amintirile tale și îl asociezi cu o anumită stare, care de cele mai multe ori este de liniște și pace.

     Începutul de săptămână este pentru mine, la fel ca întotdeauna. Nu sunt stresat, nu-mi fac niciun fel de griji și nici probleme n-am. Cred că dacă ar ști ceilalți, m-ar invidia pentru timpul liber și zilele mele lipsite de stres.

     Mă așez la masa mea obișnuită. Am venit cu un sfert de oră mai devreme, în caz că iar voi da de Meredith și mă voi izbi de nepolitețea ei. Aceasta este totuși, masa mea. Și n-am s-o cedez așa de ușor, mai ales unei domnițe țâfnoase ce-și dorește lumea la picioare. Trebuie să recunosc, azi-noapte mi-am făcut câteva griji în privința ei, nu m-ar fi surprins să o găsesc acolo, citind un alt număr al revistei sale neinteresante.

     Și iată cum vulpița, nesuferita aia mică ce mă omoară din priviri, vine să-mi ia comanda. Politețea ei exagerată trădează disprețul ascuns în spatele măștii respectuoase. Am noroc pentru că sunt client, altfel m-aș alege cu vreo câteva cuvinte... și cu siguranță nu ar fi tocmai drăguțe. Tare mă întreb oare ce se ascunde în creierașul ăla al ei, plin de viclenie. Probabil n-o să știu niciodată.

     — Aceeași cafea ca în fiecare dimineață, domnule? mă întreabă ea lipindu-și pe buze un zâmbet plictisit.

     — Desigur, îi răspund privind pe fereastră, în căutarea lui Melody.

     Ea pleacă notându-și pe carnețel numele cafelei, iar eu o privesc indiferent cum se îndepărtează, în timp ce mirosul boabelor măcinate imprimat în șorț se răspândește în jurul meu. Mă uit la ceas. Nu-l iau de foarte multe ori cu mine, însă uneori se potrivește cu ținuta. Îi dă o notă elegantă, așa că nu ezit să-l pun pe încheietură.

     Alte cinci minute trec încordate, iar eu încerc să mă relaxez, deschizând ziarul cu miros de hârtie proaspătă. Nu pot să fiu atent la știrile pe care alți oameni le găsesc interesante, mă uit la cuvintele îngroșate ale titlurilor și rămân vreme de clipe bune cu ochii ațințiți nicăieri. Inspir adânc și îmi adun voința. Poate în acest fel o să pot înțelege măcar ce-i scris pe prima pagină.

     — Altă despărțire a unui cuplu celebru? se aude o voce melodioasă din spatele ziarului meu.

     Las ziarul pe masă lent și calm. Cu toate că sunt incredibil de nerăbdător, îmi stăpânesc mișcările astfel încât să par liniștit și la fel de normal ca de obicei. Este Melody. Îmi zâmbește în semn de bună dimineața în timp ce se așează pe scaunul din fața mea, cu spatele la restul clienților neinteresați de întâlnirea noastră.

     — Bună dimineața, scumpă Melody! o salut dulce, oferindu-i la rândul meu un zâmbet delicat.

     — Ce mai faci, doctore? mă întreabă arătându-și dinții copilărește.

     Scap un râs scurt, satisfăcut și amuzat. Pe de-o parte mă bucur că mă strigă în acest fel, dar pe de alta sunt trist din cauza faptului că nu știe cine sunt cu adevărat. Poate peste ceva timp miracolul se va înfăptui. Am nevoie să se întâmple căci noaptea, când întunericul este din ce în ce mai aproape de sufletul meu, mă simt deznădăjduit, singur și vreau să renunț. De aceea am rupt așteptarea și am luat situația de coarne.

     — Păi, să fiu sincer? o privesc așteptând confirmarea ei, care vine cu un alt zâmbet. Te așteptam.

     — Nu sunt deloc surprinsă de acest lucru.

     — Serios? Cum ți-ai dat seama?

     — În caz că nu-ți amintești, erai în stare să dai și foc cafenelei doar pentru a mai ieși cu mine.

     Dau din cap aprobator și îmi lungesc zâmbetul privindu-i trăsăturile. După buna ei dispoziție aș putea spune că și ea a așteptat această dimineață, însă pare obosită, de parcă își forțează această veselie. Încă de ieri am observat o mică indiferență pe chipul ei și nu o pot pune decât pe seama unor probleme personale pe care eu nu le știu. Dar le pot afla.

     — Asta pentru că ești o persoană specială, o îndulcesc eu, căutându-i în privire.

     — Nu încerca să mă faci să uit ce s-a întâmplat data trecută... îmi spune serioasă, împreunându-și brațele.

     — Nu am spus asta.

     — Crezi că ai de gând să faci la fel? mă întreabă încruntându-se.

     — Din moment ce eram în stare să fac orice pentru o a doua întâlnire, cred că măcar pot să mă străduiesc, nu? încerc să o liniștesc și să-i arăt că nu sunt un nesimțit.

     — Cred că voi fi prudentă...

     Îmi spune ridicând o sprânceană, iar eu împing ziarul cu dosul palmei în stanga mea, să fac loc cafelei. Nu știu dacă ea a venit doar din cauza insistențelor mele sau poate chiar mă place, de aceea îmi doresc să aflu și îi analizez fiecare gest și expresie.

     Cealaltă chelneriță aduce pe tavă două cești de cafea din care ies aburi, răspândindu-se în aer. Ciudat, lui Melody nu i-a luat comanda... Privesc cum ni se așează cafelele, iar cele două își schimbă priviri cu subînțeles.

     — I-ai spus dinainte colegei tale cu ce să te servească? o întreb pe Melody când Vulpița se îndepărtează de masa noastră.

     — Știe cam tot ce se petrece între noi. Nu-i vina mea, să știi.

     — Adică i-ai spus... tot?

     — Și-a dat seama că mă placi.

     — Te plac?

     Ridic din sprânceană și duc ceașca la gură, lăsând cafeaua să-mi dezghețe mintea. E tare încurcată treaba cu Melody și Vulpița. Nu știam că sunt așa bune prietene încât ea îi destăinuite atât de multe. Știam doar că petrec destul timp împreună și se înțeleg bine. Vai de tine, Jeffrey, rămâi în urmă cu noutățile!

     — Oh, haide, e clar că te-ai îndrăgostit de mine!

     — Așa de evident este?

     Ea dă din cap aprobator, zâmbind amuzată în timp ce își ridică ceașca mirosind aroma cafelei. Își închide pentru o clipă ochii, savurând momentul.

     — Dar nu cred că suntem potriviți unul pentru altul, Jeffrey.


Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață