Dragoste din datorie

Capitolul 7

Angel

De când mă mutasem în această casă, începusem să îmi rod unghiile. Renunțase la acest obicei de foarte mult timp, atunci când mi-am pus aparatul dentar iar dinții mă dureau ori de câte ori încercam să ronțăi ceva dur, dar obișnuia să revină în perioade, atunci când eram stresată. Și bineînțeles că eram stresată aici. Nu cunoșteam pe nimeni, soțul meu nici măcar nu mă băga în seamă iar sora lui își propusese să îmi facă zile fripte. M-am dat jos din pat și am tresărit atunci când tălpile mele au atins podeaua. M-am încălțat cu papucii de casă albi și am ieșit din camera mea. Dacă ar fi fost să numesc un lucru de care îmi era cel mai dor de acasă, acela ar fi fost papucii mei în formă de reni. Aici, nu puteam purta hainele mele obișnuite. Trebuia să arăt și să mă port la fel ca toți ceilalți, și anume, cu stil și eleganță. Două lucruri cu care nu prea eram obișnuită.

Am ajuns la parter și m-am dus la bucătărie, de unde mi-am luat un pahar cu apă. Urcând scările înapoi spre camera mea, am auzit un sunet venind dinspre dormitorul lui Connor. M-am îndreptat spre acesta, în loc să merg în camera mea, și am găsit ușa lui deschisă. Am rămas în dreptul acesteia și l-am putut vedea pe băiat stând pe marginea patului său, cântând la o chitară acustică, maro. Nu l-aș fi văzut genul artistic, așa că am fost surprinsă de cât de bine cânta. Nu cunoșteam melodia însă era una foarte plăcută.

După ce melodia s-a sfârșit, Connor și-a acordat chitara iar eu am vrut să plec însă era prea târziu, deoarece el mă văzuse deja,

– Oh, cumnată, a spus el. Vino.

Am intrat timidă în camera lui.

– Îmi pare rău, m-am scuzat. Nu voiam să trag cu urechea. Dar cânți foarte frumos și nu am putut să trec fără a asculta puțin.

– Nu îți cere scuze. Doar nu mă pot supăra pe cumnata mea, mi-a făcut cu ochiul. Poți lua loc acolo.

Mi-a făcut semn spre scaunul de la biroul său. Am pus paharul cu apă pe acesta și m-am așezat pe scaun. Uitându-mă împrejur, am putut observa că dormitorul său, cu toate că era destul de dezordonat, era decorat în același nuanțe din toată casă; negru, gri și bleumarin.

– Ți-a plăcut melodia de mai devreme? m-a întrebat el.

– Foarte mult. Bănuiesc că le cânți mereu fraților tăi, nu-i așa?

Connor a lăsat capul în jos, gest care mi-a dat de înțeles că am spus ceva greșit.

– Frații mei nu sunt neapărat de acord cu pasiunea mea pentru muzică. Știi, Brandon este CEO și are bani de îi întoarce cu lopata. Alex este polițist, salvează oameni în fiecare zi și merge în misiuni periculoase. Iar eu doar cânt la chitară...

Am încercat să mă pun în locul lui Connor și mi-am dat seama că nu era tocmai ușor să te afli în poziția lui. Să te compari mereu cu frații tăi mai mari și să simți că nu ești suficient de bun. Să știi că nu ești susținut de familia ta în ceea ce privește pasiunile tale. Nu era de mirare că așteptase să se înnopteze pentru a exersa. Voia ca toată lumea să doarmă deja, pentru a nu-l auzi.

– Vrei să îmi mai cânți o melodie? l-am întrebat, încercând să îl scot din starea aceasta proastă.

Chipul lui s-a luminat aproape instantaneu. Era incredibil cât de repede poți face un om fericit, doar prin simplul fapt că îi arătai interes pentru un subiect care îl pasiona.

– Desigur. Ce vrei să auzi?

– Melodia ta preferată, am ridicat din umeri.

– În cazul acesta, vei fi nevoită să asculți ceva de la Lewis Capaldi. Este cântărețul meu favorit.