Dragoste din datorie

Capitolul 1

Alex

Nu am plâns la înmormântarea bunicului meu. Nu am plâns nici măcar atunci când părinții mei au fost uciși în fața mea. Nici atunci, și nici acum, nu am avut timp să îmi arăt emoțiile. Eu eram cel care îi consola pe alții. Nu mi-am permis să mă las eu consolat de ei. Nu așa stăteau lucrurile. Eu eram fratele mai mare. Eram responsabil de trei omuleți care au rămas fără mamă și tată. Nu m-am gândit niciodată că și eu eram în exact aceeași situație ca ei. Cât timp lor le era bine, eram și eu fericit.

Însă acum, pentru prima dată după mult timp, mă simțeam neputincios. Frații mei mai mici, gemenii Connor și Darla, plângeau atât de tare încât aveam impresia că vor leșina în orice moment. Măcar Brandon, care era doar cu doi ani mai mic decât mine, își ascundea emoțiile la fel de bine. Evenimentul la care am luat parte amândoi atunci când aveam doisprezece, respectiv zece ani ne-a schimbat cu totul pe amândoi. Înainte să vedem cum părinții noștri au fost uciși eram doi copii normali. Ne bucuram de viață și așteptam să îi întâlnim pe frații noștri ce se aflau în pântecul mamei. Însă, din acea zi, totul s-a schimbat pentru noi.

Am încercat pe cât posibil să nu îl las pe Brandon să simtă lipsa părinților noștri. L-am învățat să meargă pe bicicletă în locul tatei și am învățat să calc doar pentru ca el să meargă la școală cu hainele îngrijite, așa cum ar fi făcut mama. Dar știam că nu puteam înlocui vreodată grija și prezența unor părinți. Connor și Darla nu i-au întâlnit niciodată pe părinții noștri, pentru că s-au născut în ziua în care ei au murit. Spre deosebire de noi, ei nu au niciun fel de amintire cu ei. Mă tot întrebam dacă era ceva bun sau rău.

După ce înmormântarea a luat sfârșit, toți patru ne-am întors acasă. După ce părinții noștri au murit, mi-am făcut o promisiune că nu voi lăsa această familie să se despartă vreodată. Am încercat din răsputeri să fac în așa fel încât să rămânem uniți și le-am impus o singură regulă fraților mei, aceea de a locui împreună alături de bunicul. Mereu am crezut că prima care se va abate de la regulă va fi Darla, cunoscând firea ei rebelă. L-am bănuit chiar și pe Brandon, crezând că își va găsi o fată și va vrea să se mute singur cu ea. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că cel care ar putea rupe promisiunea va fi chiar bunicul.

Acum, casa părea goală fără el. Ziarele pe care le citea zilnic erau încă împrăștiate pe măsuța de cafea din living, acolo unde le răsfoia în fiecare dimineață. Pantofii lui încă erau lângă ușa de la intrare iar haina lui de iarnă zăcea atârnată în cuier, chiar dacă era mijlocul lui iulie. Totul din acea casă îmi amintea de el. Brusc, eram din nou Alex mic, care și-a pierdut părinții, dar trebuie să fie puternic pentru frații săi.

Primele zile au fost cele mai grele. Din instinct, îmi tot venea să îl strig pentru a-l întreba ceva sau pentru a-i da o veste. Ba chiar, atunci când mă întorceam seara târziu de la serviciu, intram încet în casă pentru a nu-l trezi, deoarece știam că are un somn sensibil și orice zgomot, oricât de mic, îl putea trezi. Până când am realizat că nu mai avea sens să fac toate astea.

M-am putut relaxa puțin doar atunci când am văzut că frații mei încep să își revină. Atunci când Connor și Darla nu mai plângeau zilnic iar Brandon nu mai stătea peste program la compania sa. Avea tendința de a se cufunda în muncă pentru a-și îneca sentimentele, exact cum făceam și eu, așa că îmi era ușor să îmi dau seama când avea o problemă pentru că întârzia acasă. Dar, la o lună de la moartea bunicului, parcă totul revenise la normal. Brandon se întorcea acasă la ore acceptabile, Darla începuse să iasă din nou zilnic în oraș cu prietenele ei iar Connor își reluase activitatea la școala de muzică. Abia când am văzut că ei sunt mai bine mi-am permis și eu să nu mă mai gândesc la tot ce se întâmplase și să mă concentrez pe altceva.