Antagonistul favorit

Karma este o nesuferită

Ați avut vreodată impresia că o zi anume este așa de proastă doar ca să vă testeze răbdarea? Pe lângă faptul că astăzi a fost luni, proiectorul la care trebuia să-mi expun prezentarea nu a funcționat, apoi când această problemă a fost remediată,  am constatat cu stupoare că stick-ul pe care aveam prezentarea nu era cel corect, așa că în fața colegilor și a șefilor m-am făcut de râs cu poze din liceu care nu ar mai fi trebuit să vadă lumina soarelui niciodată. După ce mi-am cerut o mie de scuze și am reprogramat prezentarea, am ieșit val vârtej din sala de ședințe, doar ca să dau peste un coleg care tocmai ce-și umpluse cana cu cafea. Și da, ați ghicit, tot lichidul fierbinte s-a scurs pe cămașa mea albă, pe fustă și pantofi. Norocul meu este că sunt destul de paranoia să-mi imaginez că mi se poate întâmpla așa ceva, așa că am mereu în mașină un schimb de haine. Dar credeați că ghinionul meu se terminase aici? Nici pe departe. Cumva reușisem să-mi încui în mașină cheile și cartela de acces în clădire. După câteva ore bune în care practic am fost bătaia de joc a ghinionului, am reușit să duc la bun sfârșit ziua. Evident că lucrurile nu se terminaseră la birou, ci am nimerit într-un trafic infernal, care mi-a testat limitele și răbdarea.

Tot ceea ce voiam era să ajung acasă cât mai repede, să-mi fac o baie caldă și să pun capăt zilei nefaste. Un drum care îmi lua cel mult 45 de minute, l-am parcurs în două ore. Eram epuizată fizic și emoțional, iar când s-a ridicat bariera pentru a intra în cartierul în care locuiam am simțit că pot respira ușurată, doar ca să pun aproape imediat o frână bruscă. Îmi puteam vedea locul de parcare din fața blocului ocupat. Era deja a zecea oară când îl găseam ocupat de aceeași mașină. Fiecare locatar al blocului, ce naiba, al tot complexului, avea repartizat un loc de parcare și așa cum mă așteptam, locul din capătul blocului era gol.  Am tras mașina astfel încât să o blochez pe cea din locul meu, am scos cheile din contact și m-am dat jos. În seara asta nu aveam să mai parchez în altă parte, nici de a naibii. Era un sfârșit de zi de tot rahatul și cel care tot parca în locul meu avea să audă vreo două. Am ocolit mașina parcată până am ajuns în fața ei și am dat cât de tare îmi permiteau pantofii cu toc, un șut roții din stânga.

Ghinion, evident că astăzi aveam parte doar de el. Alarma nu se declanșase așa cum mă așteptam și  am mai lovit încă o dată și încă o dată până când  nemernica de alarma s-a hotărât să spargă liniștea. Mulțumită de realizarea mea, m-am dat un pas mai în spate, încrucișându-mi brațele la piept în așteptarea nesimțitului care-mi tot ocupa locul. Ignorând durerea din picior și faptul că aproape îmi distrusesem o pereche scumpă de pantofi, am stat proțăpită în fața blocului și a mașinii care urla, dar nu cobora nimeni, nu deschisese nimeni nici un geam să vadă despre ce este vorba.

-La dracu! am înjurat cu voce tare când alarma s-a oprit de tot și nu se întâmplase nimic.

Ce facusem să merit o zi ca asta? Ce?
Furioasă peste măsură, m-am apropiat din nou de mașină și am lovit oglinda și roata în același timp, alarma pornind imediat.

De data asta reacția a fost aproape imediată, vecina de la parter a scos capul pe geam urlând că o să sune la poliție dacă nu încetez cu gălăgia. Ha, tot eu eram de vină! Am ignorat-o total și mi-am spus că încă un rău adunat la cele de azi nu avea cum să facă o mare schimbare. Atâta timp cât nu suna la politie, eh, asta chiar mi-ar fi încununat ziua.

După zece minute în care am tot asaltat mașina, alarma a sunat de mi-a provocat o durere de cap, vecina a ieșit din nou pe geam cu telefonul în mână, amenințând din nou cu poliția, abia atunci, am zărit ușa blocului deschizându-se.

-Nu, refuz să cred așa, am țipat frustrată, ridicând mâinile spre cerul care se întuneca.

Era clar, picasem într-o gaură de vierme, o nebuloasă, o gaură a timpului care mă transportase în cel mai clișeic film posibil. Tipul care venea spre mine era uriaș și când zic asta, mă refer la faptul că a trebuit să se aplece ca să nu dea cu capul de pragul ușii de la scară. Era îmbrăcat în niște pantaloni scurți de antrenament, lălâi, cu un tricou gri care mai avea puțin și se destrăma la cât de mult se mulase pe trunchiul musculos și fața... Doamne, avea să mă omoare!

Vecinul cel nou. Despre el era vorba și cu cât venea mai aproape cu atât îmi doream să nu fi lovit afurisenia aia de mașină. Dacă ochii puteau ucide, ei bine..

-Ești nebună, femeie, ce ai cu mașina mea?

-Cu mașina ta? am icnit șocată. Dar tu ce ai cu locul meu de parcare? am vociferat, ignorând total ridicolul situației. Găsește-ți alt loc de parcare!  E târziu și vreau să parchez afurisita asta de mașină, să mă duc la mine în apartament și să închei acestă zi de rahat!

-Pai și ce?Aveai nevoie de spectatori să vadă cum parchezi tu?Dă-i drumul, a spus întorcându-se să intre în bloc.

-Nu cred că m-ai înțeles, am zis, apucându-l de braț să-l opresc. Trebuie să-ți muți mașina ca să pot parca, am spus, uitându-mă în sus la el.

-Scrie undeva că este locul tau?a întrebat, trăgându-și mâna din a mea și ducând-o spre barba deasă.

-Să știi că da, i-am spus triumfătoare. Scrie pe asfalt așa că mai bine dă-te.

-O să mut mașina numai să vezi că nu scrie nimic pe asfalt, apoi o să merg la mine în casă și o să încerc să uit discuția asta aberantă, mi-a spus zâmbind la o glumă numai de el stiuta.

Mi-am mutat și eu mașina puțin mai în spate, bucuroasă că o să termin curând ciudățenia asta de discuție, dar când m-am dat jos să-i arăt că pe asfalt scria numărul apartamentului meu, să-mi pice fața când am văzut dunga albă.

-Esti nebun? am țipat la el. Mi-ai șters numărul?

-Hai nu exagera vecina, mi-a spus, doar am dat puțin cu vopsea.

-Ești un nebun, am repetat, furioasă.

Clar nu aveam câștig de cauză, așa că am făcut ce trebuia să fac de la început să evit toată situația asta, am parcat în capătul străzii.

Pășind nervoasă spre intrarea în bloc, l-am văzut sprijinit de gardul care împrejmuia grădinița de flori din fața blocului. Ce naiba o mai vrea?

L-am ignorat total și m-am dus direct spre ușă, scotocind prin geantă după chei.

Râsul din spatele meu m-a făcut să mă întorc spre el, doar ca să fiu dată la o parte, în timp ce descuia ușa și o ținea deschisă pentru mine.

M-am uitat în sus la el, văzându-i mai bine ochii datorită luminii din scară. Erau verzi, ca firul ierbii, împrejmuiți cu irizații aurii. Erau superbi, iar genele acelea negre și lungi, doamne, aș fi dat orice să le am...

-Dacă ai terminat cu examinarea, aș vrea să intram în seara asta în bloc, a spus tărăgănat.

Rușinată că am fost prinsă holbându-mă la el, am rupt-o la fugă pe scări, la propriu. Nu-mi păsa cât de ridicolă păream, ziua asta nu aveam cum să se termine bine, așa că încă o umilință în plus sau minus, nu aveau să facă diferența. În timp ce urcam treptele, am realizat că în bloc erau libere două apartamente, la etajul doi, unde stăteam eu si la patru. Oh, doamne, te rog, să nu fie la doi, să nu fie la doi.

Ajunsă în dreptul ușii mele, am băgat cheia în broască să o descui și chiar atunci i-am auzit din nou râsul baritonal  în spatele meu.

Era oficial, calcasem pe coadă pe cineva așa de tare încât tot răul îl îndreptase spre mine.

-Ei bine, acum știu la cine să vin când am nevoie de zahar, a spus făcându-mi cu ochiul, în timp ce deschidea ușa apartamentului de vis a vis.

***

Bună dragii mei. Mulți dintre voi ați citit cartea aceasta pe vremea când se numea Băiatul din vecini, dar am decis să o rescriu și să îi schimb numele și coperta. Sper să vă placă și vă aștept cu drag cu păreri.

Vă pup ❤️