Sinful

Capitolul 3: Sfidare.

Capitolul 3: Sfidare.

Hazen

          Nu suport multe lucruri pe lumea asta. Dar nimic nu se compară cu momentele în care trebuie să ne adunăm la masă de câteva ori pe an, doar pentru a-i face mamei pe plac. Copiii ei sunt cam împrăștiați prin lume. Pe scaunul din față se află sora mea, Eleanor alături de iubitul ei. Ei locuiesc împreună și ceva mai departe de partea aceasta curată a Dust-ului. În stânga mea este fratele meu mai mic, el este în primul an de facultate, ceea ce îl face și pe el să vină în vizită destul de rar, dar nu la fel de rar ca mine. În capetele mesei se află părinții noștri. Tata, care și-a desfăcut cravata pe care a purtat-o la procesul de azi și mama, care este exact ca întotdeauna. Cu părul prins în același coc și cămășile de satin pe care le asortează cu fuste.

          Locul acesta nu se schimbă deloc. Nici oamenii nu se schimbă prea mult. Cei care se potrivesc aici rămân, iar cei ca mine, care nu o fac, pleacă în cealaltă parte a orașului.

          Nu că ar fi contat dacă aș fi încercat să mă schimb. După ce am intrat la închisoare, am fost nevoit să plec ca să nu stric imaginea perfectă a tatălui meu. Iar eu era mai mult decât fericit să nu-l mai văd.

          Nu am fost niciodată în relații bune, mai ales din noaptea incidentului, când am aflat că un băiat din oraș a răspândit vorbe despre condiția de sănătate a lui Eleanor și l-am lăsat fără suflare. Tipul și-a pierdut viața, iar eu libertatea pentru o perioadă de timp. Mi s-a părut o înțelegere – cu care a apucat să cadă de acord mai mult sau mai puțin – corectă.

          Imediat ce am ieșit din închisoare, am plecat din partea aceasta a orașului, dar am fost mereu cu ochii pe sora mea mai mică. Nimic nu mă poate opri din a fi cu ochii pe ea, indiferent câți kilometri ne-ar despărți. Și nimic nu m-ar opri din a face ce am făcut atunci, a doua oară.

          — Hazen, sparge mama liniștea de la masă, nu te-ai atins de mâncare.

          Glasul ei calm aproape că mă face să zâmbesc.

          — Nu-mi este foame. Am venit doar să te văd.

          Eleanor își drege glasul.

          — Să vă văd, reformulez.

          Este purul adevăr. Prima afirmație. Am venit doar de dragul ei. Tata știu că nu vrea să mai audă de mine. Mi-am dat seama de asta încă de când m-a internat trei zile când eram mic ca să mi se facă teste din cauză că mie nu-mi provocau fericire aceleași lucruri care le provocau copiilor din jurul meu. Am avut activități puțin mai diferite. Nu m-am jucat cu mașinuțe, dar am condus una la 12 ani.

          Aveam o plăcere mare în a trage cu praștia după păsările care veneau în copacii din apropiere. Iar asta le-a atras atenția celor din jur. Niște teste pe parcursul mai multor ani și cele trei zile petrecute într-o cameră cu pereți albi și un pat, le-a adus la cunoștință că mintea mea și orice o fi bătând în pieptul meu, nu percep lucrurile și emoții la fel ca restul oamenilor.

          Iar asta mi se pare în regulă.

          Singurul deranjat era tata. Care nu-mi lăsa nici frații să se apropie de mine.

          Privirea mi se blochează asupra unei poze care stă pe mobilierul din spatele surorii mele. Îmi înclin capul ca să o văd mai bine printre ea și iubitul ei. În poză suntem noi, dar acum zece ani. Mama și tata au palmele pe umerii fraților mei, iar eu stau în stânga tatălui meu.