Nu voiam sa ma ridic din pat,dar Noah nu ma lasat sa nu fac nimic.Azi era ziua lui de mers la pescuit,asa ca ma târât după el.
E un loc superb.Salcia enormă care umbreste pontonul.Parca era un mic colțisor de rai.Era atât de multă liniște.
Nu am fost niciodată la pescuit,dar mereu m-am intrebat de unde au atâta răbdare cei care fac asta.
Mi-am sprijinit coatele de brațele scaunului facut din lemn si am privit lacul.Soarele începuse să apuna.Lemnul sa lăsat sub greutatea lui Noah si mi-am îndreptat privirea spre brunet.
Nu stiu cum de ma convinse să ies din casă,dar daca nu o făcea,as fi pierdut cu siguranță toate astea.Si poate ca si de asta aveam nevoie.De putin timp ca sa imi limpezeasc gândurile.
-Cum te mai simți? ma întreabă lăsând jos găleata plina de peste.
-Ma simt perfect,îi răspund cu un zâmbet.Mersi ca m-ai convins sa ies din casă.
-Măcar atât pot sa fac si eu.
Zâmbesc și imi las capul pe spate.Nu stiu cand Noah a devenit pârghia mea.Era brațul pe care puteam sa ma sprijin.Ajunsesem sa citesc doar un sfert din ceea ce scrisese Mason.
La fiecare cuvânt pe care îl citeam,sufletul mi se frângea în mii de bucăți.A scris in acele pagini tot ce îi îngreuna sufletul.Nu stiu de ce nu a vorbit cu fratele lui despre asta.
-Spune-mi ceva despre el,îl rog.
-Ce vrei sa știi? ma întreabă zâmbind.
-Nu stiu.Spune-mi ceva,orice.
-Să vedem..Urăște spachegele pe care eu le fac.A renunțat la hochei după doar 3 zile.A ciocnit masina tatei cand avea 7 ani și urăște sa i se spună ce sa faca.
-Sună ca el.
-As fi vrut să se deschidă mai mult față de mine,dar din seara accidentului ceva din el sa rupt pe vecie.Nu a mai fost niciodată la fel.Si-a pierdut sufletul între zidurile trecutului.Îl tot trage înapoi si eu habar n-am cum as putea sa tai franghiile alea afurisite pentru al elibera.
-Presupun ca doar el poate face asta.De ce nu te-a rugat sa pleci cu el?
-Pentru ca stia ca asta e o călătorie pe care trebuie sa o faca singur.
-Nu pot decat sa îmi imaginez ce a fost in sufletul lui în momentul acela.Toate coșmarurile pe care le-a avut atâta timp.Nu a cerut ajutorul nimănui.
-Nu m-ar fi lasat niciodată să-l ajut.A preferat mereu sa se comporte de parcă nimic nu sa întâmplat.
-Prefera sa se ascunda in întunericul minți lui.Era doar un copil.Nu merita sa treaca prin toate astea.Sa simtă ca porțile iadului sau deschis doar pentru al înghiți.Nu e stricat,sau rănit,sau rau,sau orice altceva,ci doar îi este teamă.
-De ce?
-Teama de a fi respins.Îi e frică sa lasa oamenii sa se apropie de el.Vrea doar aventuri care îl face sa nu mai gândească lucid.Face lucruri ca se uite de durere.Tigarile sunt ca un amortizor pentru creier.Alcoolul îl face sa uite,iar adrenalina e o cale de scăpare.
Cu toți aveam nevoie de o cale de scape.Unii mai mult decat alții.Daca tot îi este atât de teama sa se apropie de oamenii,de ce am fost eu excepția? Ce la facut sa se poată deschide față de mine?
Durerea mea nu se compara cu a lui.De ce dintre toate poveștile pe care putea sa mi le spuna,a trebuit sa fie tocmai asta? Cea care ia răpit totul?
Mason avea o inima.Si la dracu batea si funcționa cum trebuie.A invatat doar cum sa o foloseasca mai putin.Si poate ca in unele momente chiar a simțit ca e mai bine sa se prefacă ca nu are una ca sa nu fie rănit,dar ceva sa schimbat.
CITEȘTI
Războiul Inimilor
Random(ÎN CURS DE RESCRIERE) Mason reprezintă ceea ce urăște Zaria cel mai mult la un băiat.Rece,periculos și iute la mânie,doar gândul că l-ar avea prin preajmă ar face-o să se răsucească pe călcâie și să o ia în direcția opusă. Dar,cum opusele mereu se...
