Șase

744 97 19

     Încearcă să zâmbească triumfătoare, ca și cum ar ști despre ce este vorba, dar habar nu are. I se citește nedumerirea pe chip. E totuși amuzantă într-un fel, îți dorești să o vezi pusă în dificultate, storcându-și creierașul după un răspuns banal. Poate nu ar trebui să mai fiu așa misterios, dar îmi place. Sunt clientul fidel, doctorul despre care nu știi nimic, burlacul îmbătrânit și plictisitorul Jeffrey. Sunt un tip amuzant!

     — Dar ești cu adevărat doctor? Sau doar îți bați joc de mine?

    Un râs zgomotos îmi inundă fața. Inocența din vocea ei mă face să fiu din ce în ce mai încântat. Poate, puțin câte puțin, miracolul se va înfăptui. Această mică speranță plutește în interiorul meu, provocându-mi fiori.

    — Ei bine, tu ce fel de doctor crezi că sunt?

    — Eu? Habar nu am , nu pot să-mi dau seama ce persoană care să mai fie pe deasupra și doctor ar putea să se joace în halul acesta cu mintea cuiva.

    — Dar eu, eu nu mă joc cu ea! Eu doar o... testez.

    — Testezi? Crezi că-s nebună și ai nevoie de o confirmare că nu sunt? Tratezi nebunii?

    — Ești nebună?

    Oftează ușor enervată, dar îi zâmbesc dulce încercând să-i arăt că glumesc cu ea. Nu prea agreează stilul acesta pe care îl abordez, încărcat de necunoscut și cu multe capcane. Dar nu aș mai fi doctorul Jeffrey dacă nu m-aș comporta astfel, nu?

    — Ohh, tare mi-aș dori să te cunosc pe deplin și să nu mai fiu nevoită să mă pierd prin labirintul creat de vorbele tale.

    — Hmm, asta e de bine. Mă simt un bărbat inteligent.

    — Te simți doar când îți zic eu? Ei bine, chiar tu ai spus că ești prost!

    Un zâmbet larg îi pictează fața rumenă, dezgolind dinții cu o nuanță galbenă provocată de cafeaua băută des. Este satisfăcută, m-a prins în sfârșit în propriile mele vorbe, dar nu vreau să scap, o las să-și savureze victoria tăcut.

    — Scuze, nu am vrut să te jignesc... o fac lată din prima oră...

    — Nu sunt deloc supărat, accept asta ca pe o revanșă.

    — Ești un fel de provocare.

    — Ce vrea să însemne asta?

    — Trebuie să te înțeleg.

     Își lasă privirea spre ceașa aproape goală, rece și imobilă. O analizează discret, încercând să-și dea seama de câte ori mai poate gusta din ea. Un zâmbet îmi apare în colțul gurii, provocat de afirmația ei. Se pare că ia întâlnirea noastră din ce în ce mai serios, dar mă irită uneori faptul că nu știe lucruri din trecut pe care nu ar mai trebui să le întrebe. Iar uneori... uneori mă gâdilă sentimentul că n-a uitat, dar e doar o alarmă falsă.

     — Dacă ai răbdare, totul va veni de la sine.

     — Știi, aș putea să nu accept provocarea, îmi zâmbește aproape pervers, privindu-mă în ochi. Ce spui de asta?

     — Că ratezi prințul pe cal alb la care ai visat mereu.

     — De unde știi, poate nu e așa.

     — Te comporți prea ca o prințesă ca să nu aștepți un făt-frumos.

     Zâmbetul i se micșorează, devenind unul serios. Îmi aduc aminte că și eu am o cafea care aproape s-a răcit, nici nu mai știu dacă am gustat din ea. Aroma s-a risipit, însă gustul mai păstrează ceva din noutatea pe care o voiam de dimineață. Potrivit de dulce, lichidul mi se scurge pe gât, provocându-mi furnicături pe șira spinării. Nu am mai gustat un alt soi de cafea de foarte mult timp, chiar și acum, aproape rece, pot deosebi gustul acesta nou de cel vechi. Nu știu care-mi place mai mult, probabil niciunul. Să mă las de cafea?

     — Poate nu mai sunt o prințesă. Poate prințul m-a părăsit.

     Un alt văl de melancolie îi acoperă chipul, transformat subit într-un nor încețoșat. Parcă mi-a căzut cerul în cap. Brusc, starea mea de relaxare s-a spart în bucățele, lăsând loc unui scut de frământări și idei. Dintr-o sorbitură termin cafeaua, încercând să-mi trag sufletul.

     Melody este îndrăgostită? Pare imposibil, de ce mi-ar fi acceptat atunci invitația dacă nu voia și ea? De ce ar fi venit dacă era îndrăgostită? Cu siguranță nu e nimic! Prințul... a părăsit-o? Ce vrea să însemne asta? Cineva i-a dat papucii? Melody...

     — Drăguță, să înțeleg că ai avut o relație cu prințul fermecat și el te-a lăsat pentru altă fetișcană cu coroniță?

     — Poate da, poate nu. De ce ai vrea să vorbim despre asta acum? Nici nu știu cine ești.

    — Sunt Jeffrey.

    — Da, doctorul Jeffrey. Nu știu ce fel de doctor, câți ani ai, unde stai, ce faci zi de zi, ce îți place, dacă ai hobby-uri, care este mâncarea ta preferată sau genul de filme la care te uiți.

    — Chiar toate aceste lucruri spun multe despre o persoană?

    Se gândește un moment. Nu știe cum să-mi răspundă, e clar că nu a reflectat vreodată la un asemenea răspuns și că nu are timp să-mi descoase informația. Ca să îmi dea replica, ar trebui să fie sigură pe ce spune, să mă convingă. Dar cu fiecare secundă ce trece, și ea își dă seama că nu poate cunoaște o persoană în adevărata ei profunzime întrebând-o... niște chestii.

     — Uite, de exemplu, mie mi-a spus multe pauza ta.

     — Ce vrei să spui?

     — Vreau să spun că ești o persoană care nu se gândește prea mult la sensul vieții, la chestiuni dificile sau la adevăratele fețe ale realității. Îți imaginezi că tot ce zboară se mănâncă, crezi că totul e așa cum vrei tu să fie, speri că nimic nu-ți va tăia calea și că odată găsit soțul ideal, vei trăi fericită. Te-ai gândit cum să-ți găsești soțul ideal?

     — Nu.

     — Nu, dar ai acționat la primul impuls. Te-am invitat, ai acceptat, sunt un potențial pretendent la mâna măriei tale, domnișoară Melody, corect?


Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață