Războiul Inimilor

CAPITOLUL 17

Mereu am presupus că cineva ca Mason nu mă poate face să simt niciodată nimic.La naiba,mi se punea un nod în gât de fiecare dată când îl priveam și încercam să mă mint singură.Era cea mai grea formă de tortură.Parcă ochii ăia verzi au decis într-o zi la întâmplare să îmi bântuie toate visele și să se imprime în mintea și pe inima mea.

Se simțea ca un afurist de magnet.Mă atrăgea spre el indiferent de ce făceam sau unde mă aflam.Mă vrajise și încercam să lupt cu asta.Și uram faptul că ajungeam mereu să pierd în fața lui.
Mai ales când devinea "cavalerul meu în armură strălucitoare " fix în momentele când aveam nevoie să fiu salvată.

Că apărea de nicăieri și îmi oferea un braț de sprijin fără să ceară nimic în schimb.Era absurd să mă gândesc că inima lui bătea pentru mine în același ritm în care o făcea inima mea atunci când îl vedea.Ceva era clar în neregulă cu mine.Era ceva,doar că nu puteam încă să îi dau un nume.Poate că ezitam să o fac tocmai din teama de a nu cumva ca gândul ăsta să devină realitate și să îmi dea și mai mult lumea peste cap.

Mă tot holbasem la testul din fața mea în ultimele 15 minute.Îl terminasem acum o jumătate de oră,dar mintea mea a ajuns să fie atât de plină de el și de gândurile despre el,încât nici nu m-am ridicat să duc foaia profesorului.Pixul din mâna mea dreaptă se mișca în același ritm cu gândurile mele.Mult prea rapid și îmi cauza durere.

Îl asociam pe Mason cu o durere insuportabila de cap,care nu voia să dispară odată.Respirația mi se oprea pentru o secundă de fiecare dată când mă gândeam la el.Nu voiam să mă mai gândesc la el.Voiam să mă opresc.Problema? Nu puteam.Orice aș fi făcut.

Mi-am revenit în simțuri în momentul în care clopoțelul a sunat de ieșire.Am aruncat o privire la ceasul de pe perete,apoi la colegi mei ce așezau pe rând testele pe catedră.Am înjurat printre dinți și m-am ridicat de pe scaun înainte să înțepenesc naibii de tot acolo din cauza lui.Am ieșit din clasa cu gândul de a lua o gura de aer și de a-mi limpezi gândurile înainte de următoarea oră.

Sau până ce mă întâlneam cu Georgia,ce urma să îmi pună alte o mie de întrebări legate de Mason,la care,evident,nici măcar eu nu aveam un răspuns.Am coborât scările și am taiat-o spre ieșirea din spate a liceului,cea care ducea spre  parcare și spre biroul directorului.Holul era gol,așa că m-am bucurat.Șimteam,în sfârșit,că aerul se ducea acolo unde trebuie,ci nu îmi rămânea blocat în gât.

Ăsta era efectul pe care îl aveam Mason asupra mea.De fapt,efectul pe care îl avea asupra tuturor fetelor din liceul ăsta.Cum am ajuns în situația asta,când,la naiba,mi-am promis că nu o să se întâmple una ca asta? Când am ajuns să îl caut cu privirea prin mulțime? Să îi cer favoruri și să mă aștept să accepte? Începusem să cred că într-una din zilele astea cineva m-a lovit în cap și așa am ajuns să simt pentru brunet ceva ce nu ar fi trebuit să simt niciodată.

Aș fi vrut ca ziua asta să se termine fără evenimente.Să termin ultimul curs,să mă duc să o iau pe Eliza de la ora de balet,apoi să merg acasă,doar ca soarta mai are și ea ceva de spus în așa zisele mele planuri.Ușa biroului directorului era deschisă,iar pe scaun stătea nimeni altul decât Mason White.

Băiatul cu ochii verzi ce parcă vrea să îmi schimbe cursul vieții și să își facă și mai mult loc în viața mea.Chiar nu putea să își găsească altă zi în care să fie chemat la propria tăiere? Creierul meu voia cu disperare să își vadă de drum,doar ca piciorele nu au vrut să mă asculte.Așa că m-am trezit ascuzându-mă după ușa biroului,ascultând conversația celor doi.

Directorul și-a îndreptat umeri,de parcă s-ar pregăti de o bătaie,în timp ce Mason a pufnit ușor pe nări,făcându-se comod pe scaunul său.

-Știi de ce te-am chemat aici,domnule White? îl întreabă directorul, dregându-și glasul.