Trei

958 134 17

     Ce dubioasă e fata asta! Începe să mă enerveze mai mult decât să mă îngrijoreze. Nu știu cum să o trezesc din somnul ei și îmi încolțește un fir de rușine. Oamenii din jur își întorc privirile spre masa mea și se holbează la noi. Ce vrea să însemne asta? Își bate joc de mine? De ce stă așa, crede că mă poate face să cumpăr ceva de pe pliantele ei dacă se comportă astfel?

     — Pleacă de aici sau plec eu!

    Sunt înfuriat. Mă caracterizez ca fiind o persoană destul de calmă, dar această situație mă scoate din pepeni, nu vreau să fiu ținta cuvintelor răutăcioase ale clienților sau a bârfelor doamnelor, căci pe aici, cam așa își mențin oamenii cheful de viață, discutând nimicuri și batjocorind aproape tot ce le iese în cale. Pe mine nu mă deranjează absolut deloc comportamentul lor, dar când e vorba de mine mă simt prost.

    — Nu auzi?

    Mă ridic în picioare și o trag cât mai delicat de mână, forțând-o să se așeze jos. Abia acum își lasă privirea să cadă pe pliantele colorate, încercând să nu bocească. Aș putea să devin puțin mai drăguț cu ea, dar eu cred că adevărata problemă este la ea, nu la modul meu de a-mi arăta dezinteresul. Înțeleg că poate are probleme, nevoie urgentă de bani, dar începând să dea aici apă la șoareci nu rezolvă nimic.

    — Ascultă-mă bine, drăguță, nu vreau să am de-a face cu tine și îmi doresc să pleci de la masa mea așa cum ai venit, veselă și jucăușă. Nu mă interesează oferta ta și cred că ți-am zis asta într-un mod cât mai blând, te rog să mă înțelegi. Deasemenea, ai grijă să nu fii observată când plângi.

    Iar nu face nicio mișcare. Copila asta e incredibilă! Doar lacrimile îi mai curg nestingherite și nu dă semne că și-ar dori să le șteargă sau că va încerca să le oprească. Plânge încetișor, nu face zgomot și nu dă drumul șuvoiului de bocete să-i inunde fața, probabil îl ține ascuns în interior.

    Expir zgomotos și mai comand o cafea. Dacă tot stă aici măcar să nu pară că sunt rău cu ea, asta nu ar da bine imaginii mele de cavaler. Îmi caut o soție, am douăzeci și opt de ani și nu am mai sărutat o femeie de la douăzeci și unu. Cum sună asta? Neplăcut, știu. Nu m-a atras niciuna de atunci, încă aștept miracolul.

    — Îmi pare rău.

    Prins în gândurile mele, abia acum realizez că a vorbit. Rămân o clipă tăcut, analizându-i vocea. A vorbit încet și trist, de parcă simplul fapt că și-a mișcat buzele a durut-o. Un amalgam de sentimente îi pot simți printre cuvinte, destul de vizibile dacă asculți cu atenție și destul de ascunse dacă te grăbești să-i răspunzi. Cea mai tare parte la mine este că sunt o persoană înceată, poate e din cauza leneviei, dar în acest mod pot să descopăr multe alte lucruri, să analizez orice, să gândesc limpede și să iau deciziile potrivite.

     Nu știu ce să-i răspund, încerc să-i zâmbesc pentru că vine chelnerița cu ceașa de cafea în mână, același fel ca al meu, fierbinte. Mă scarpin ușor după gât. Am acest obicei atunci când nu știu cum să procedez, și nu fac asta des deoarece de obicei știu cum să acționez. Sunt într-o ușoară încurcătură, am spus că vreau ceva nou în viața mea, dar nici chiar așa.

     — Cafeaua este pentru tine. Cred că ai nevoie de una.

     — Îți mulțumesc.

     Insipiră adânc și își lipește mâinile de cană, de parcă și-ar dori să-și dezghețe degetele. Mi se pare din ce în ce mai ciudată, dar fiecare are tâmpeniile sale pe care le arată sau nu. Duce cafeaua spre buze lent și savurează aroma pe care eu nu prea o mai suport, apoi își îndreaptă privirea spre mine, recunoscătoare.

     — Îmi pare rău, sincer îmi pare rău. Mă simt foarte prost pentru că am fost și încă sunt o bătaie de cap, o să plec imediat.

     — După ce termini cafeaua.

     — Îți mulțumesc, o plătesc eu, nu-i nevoie de alt deranj.

     O privesc atent și râd amuzat. Poate este ea fraieră, dar sunt totuși un domnișor și o cafea nu e atât de scumpă. Nu o las să plătească ea, măcar să nu mai am și asta pe conștiință.

     — De ce râzi?

     — Pentru că ești amuzantă.

     — Eu nu cred.

     Îmi răspunde scurt și fără însfulețire, de parcă e lipsită de vlagă. I-aș cere mai multe detalii despre ofertă, poate s-ar simți mai bine, dar chiar nu vreau să știu nimic despre asta. Iar în privința problemelor ei, nici de alea nu-mi pasă, dar aș putea s-o descos puțin, măcar de amuzament.

     Nu, nu-mi bat joc de ea! Vreau doar să aflu ce e în mintea ei, să știu ce-i cu poziția de statuie și cu lacrimile pe care nu și le poate înfrâna, cred că merit niște explicații după ce aproape m-a făcut de râs, nu? Sau poate sunt rău. Da, și ăsta e un posibil motiv.

     — Dacă tot ești aici, măcar spune-mi numele tău.

     — Britany, am spus chiar înainte să mă întrerupeți.

     — Nu cred că am fost atent. Îmi pare rău.

    Nu îmi răspunde, e ocupată să sorbească din ceașca de cafea pe care s-au prelins câteva picături. Buzele îi sunt crăpate, iar mâinile îi tremură ușor, provocându-mi o senzație ciudată. Poate... poate simt milă. Nu sunt sigur, încerc să o alung, nu vreau să mi se întâmple așa ceva.

    — Drăguță Britany, de ce tot plângi?

    Tresare și își îndreaptă privirea nedumerită spre mine. Nu știu de ce a reacționat așa, oare pentru că i-am spus drăguță sau pentru că am întrebat ce are? Fetele sunt atât de ușor fraieribile, imediat se înroșesc dacă le complimentezi și le bagi în pat din prima noapte, doar cu vorbe. Trebuie să fii deștept.

    — Nu... nu plâng.

    — Se văd foarte bine lacrimile pe chipul tău, ți se mânjește fața de rimel.

    Își mușcă ușor buza rușinată, iar eu zâmbesc ștrengar. La naiba, Jeffrey, în ce rahat te-ai băgat! Fă-o să plece! Dar nu am nicio intenție de acest gen, nici măcar nu știu de ce continui, poate vreau să mă revanșez, poate sunt încă prins în plasa ei lipicioasă sau doar mă scald în noutatea din viața mea. Sunt confuz.



Doctorul de sufleteDescoperă acum locul unde povestirile prind viață