Doi

1.1K 145 17

     Poate că, în sfârșit, ceva nou se întâmplă în viața mea, al cărei nume este Monotonia lui Jeffrey. Șatena Melody mi-a acceptat invitația la cafea, mă simt mândru, parcă am pene de cocoș la spate, atât de colorate încât toate privirile sunt ațintite spre mine. Sau poate e doar din cauză că zâmbesc incontrolabil. Începutul miracolului? Nu sunt sigur, dar e un început oricum, nu?

     E miercuri. Sunt ușor entuziasmat. Astăzi Melody nu o să mă servească, dar ritualul e ritual, nu pot sări peste zecile de minute de la cafenea. Sufletul îmi este asaltat de o bucurie neobișnuită, o simt atât de puternic, deși poate nu este deloc, poate doar faptul că după mult timp mi se întâmplă ceva bun face această fericire uriașă. Mă mulțumesc cu locul meu, retras și ușor întunecat din colțul încăperii cu miros de cafea proaspăt măcinată, de unde pot analiza fiecare client.

     Clopoțelul de la ușă anunță sosirea unui nou amator de monotonie, sau poate nu știe că locul acesta e doar pentru oameni prea leneși să-și schimbe destinul. Uneori cred că sunt leneș, că aștept să mi se întâmple ceva în loc să acționez eu, dar îmi simt mintea și trupul obosite, secate de energie, așa că mă mulțumesc cu puținul pe care îl am.

     Vreau să câștig la loterie, dar nu-mi cumpăr nici măcar bilet. Sunt un tip caraghios.

     Ochelarii aproape îmi cad de pe nas și mă grăbesc să îi fixez, pierzând pentru un moment urma noului sosit. De fapt, este o fetișcană. Poartă o fustă roșie, cu două palme mai sus de genunchi, cămașă asortată și cravată cu o inscripție greu de descifrat de la distanță. Se plimbă printre mese, încercând să pară veselă și energică, dar încetineala din gesturile ei îi trădează lipsa de chef și nervii bine ascunși.

     Încerc să-mi iau ochii de pe ea, dar mă atrage ca un magnet. Nu o văd frumoasă, nici sexi, nici atrăgătoare, dar emană un parfum dubios ce te înlănțuie într-o vrajă din care scapi cu greu. În sfârșit, realizez că se îndreaptă spre mine cu un teanc de pliante în mână. Acum înțeleg de ce este îmbrăcată ca o școlăriță, probabil lucrează undeva, fiind nevoită să poarte această uniformă. Îi ascunde toate formele, dar încă mai păstrează o notă de feminitate, venită de nicăieri. Doar o simți, nu o poți vedea.

     — Bună ziua! Numele meu este Britany și doresc să vă prezint...

    — Bună dimineața!

    O întrerup, nepoliticos din partea mea, dar nu mă interesează oferta ei. Sărmanei fete i se oprește respirația, impacientată și speriată. Nu înțeleg de ce, nu am fost deloc dur, poate a înfricoșat-o atitudinea mea nepăsătoare și cum i-am trântit salutul, corectat. Pur și simplu nu vreau să știu ce vrea ea să-mi prezinte.

    Citesc ușor din gesturile și expresia ei că nu-i place ce face, că o enervează, că și-ar dori să scape de cravata ce o sufocă și să zburde ca un mielușel printr-o poieniță. Dacă ea simte toate acestea, eu de ce mi-aș rupe din timp pentru a asculta ceva ce nu vreau să aud? Dacă până și ea, cea care ar trebui să pară mulțumită de ce încearcă să vândă, crede că e o porcărie, cum mă poate impresiona pe mine?

    Mă întreb ce-a fost în capul celor care au angajat-o. E atât de zăpăcită, de vreo trei minute se holbează ca o statuie la mine. E albă la față și încremenită, doar respirațiile îmi mai oferă confirmarea că e om, și nu vază de flori. Oare mă vede? Oare mă aude?

    — Hei, tu! Ești bine? o întreb ușor îngrijorat.


Doctorul de sufleteWhere stories live. Discover now