Războiul Inimilor

CAPITOLUL 1

-Glumesti,nu? o întreb sperând că doar glumește cu mine.Si-a întors încet capul în direcția mea,uitandu-se la mine cu cea mai serioasa privire pe care a avut-o vreodată.Nu glumesti,pufnesc eu pe nas.

-Stiu ca e greu pentru tine,scumpo,stiu ca si tu ai responsabilități,te înțeleg,dar nu am destulă încredere sa o las cu unul dintre vecini si știi asta,îmi spune în timp ce se apucă sa înpacheteze din lucruri.

Câteodată chiar nu simt ca o face,dar știu cat de mult se bazează pe mine.Stiu cat de mult se bazează amândoi pe mine.

Plecarea lor este mai dificilă de la an la an.As vrea sa își găsească un alt job,dar nu se poate.Din pacate.Lucreaza de 6 ani la firma asta.Daca ar fi găsit  altceva,și-ar fi dat demisia până acum.

-Înțeleg,înțeleg,mă arunc pe pat,fixand un punct inexistent pe tavan.

Eliza e mica tornada din această familie.Sora mea mai mică,mult prea energică,iubește baletul,iar în câteva ore va deveni din nou responsabilitate mea.

Încerc mereu sa ma împart.Sa fac cumva ca totul sa funcționeze.Dau greș de cele mai multe ori.Si o fac într-un mod al naibii de grozav.

Nu-s nici vreo iresponsabilă,dar nu pot face tot ce face si mama.Mama este supereroul din această familie.Mama stie unde este așezat fiecare lucru din această casă.O admir si o iubesc pentru asta.Nu cred ca m-aș fi descurcat vreodată cu atâtea,daca ea nu ar fi fost prin preajmă.

Tata este ca și mine.Atunci cand dă de greu,apelează la mama.Toata lumea apelează,de fapt,la mama.Cu orice,în orice problema.E un fel de psiholog al casei.Gaseste o soluție la orice problemă.Oricat de absurdă sau de complicată ar părea.

Atunci când Eliza a vrut să încerce cereale cu bomboane,a găsit o soluție.
Atunci când eu nu ma puteam decide la ce curs sa renunț,a găsit o soluție.Iar atunci cand tata își băgase,din greșeală, hainele albe în masina de spălat,împreună cu o șoseta rosie,a găsit o soluție chiar si pentru asta.

-Știi ca am încercat sa gasesc o alternativă,Zary.Stiu ca încercase.Poate de prea multe ori.Daca as putea,nu ți-aș  pune iar o asemenea responsabiltate pe umeri.

-Ma voi descărca.Mereu o fac,nu-i asa?

Sa oprit din împachetat si sa așezat pe marginea patului,langa mine.Mi-a luat mâinile între ale ei si mi le-a sărutat.
Uram privirea asta plina de dor si tristețe.Plecarea lor era mereu cea mai dureroasă parte dintre toate.

Partea în care m-aș pune în fața ușii si nu i-aș mai lasa sa iasă pe ea.I-as ruga sa rămână,dar știam în sinea mea că nu o sa ma împotrivesc niciodată,pentru ca o fac pentru noi.Pentru mine si Eliza.Pentru viitorul meu si al ei.

-Ești fata mea bună,îmi spunea ea,zambindu-mi în cel mai cald mod posibil.

-Iar tu supereroul meu,o trag într-o îmbrățișare.Îmi îngrop nasul în umărul sau,dorindu-mi ca ziua de mâine sa nu vină atât de rapid.

Tata a intrat si el în încăpere,zâmbind când ne-a vazut pe amândouă îmbrățisate.Era ca o mică tradiție.O îmbrățișare,ca un fel de premisiune.O promisiune ca o sa fie totul bine.

-Sunteti bine? ne întreabă el.

-Da,suntem bine,îi raspund eu.Doar e puțin greu.

-Este greu.Nu cred ca îmi pot aminti o dată în care nu a fost.Dar avem toată încrederea în tine.Stiu ca poți sa te descurci si de data asta.

Tata era cel mai calm si blând om pe care îl stiu.De fiecare dată cand simțeam nevoia sa ma descarc,el era acolo pentru mine.Stergandu-mi lacrimile,spunându-mi o vorba buna,încurajându-ma sa merg mereu mai departe.