Dincolo de un zambet

Capitolul III~

Multi spun ca sculptorii, asemenea pietrei si lutului, pot sa-si modeleze viata dupa bunul lor plac. Ei bine, asta e o mare minciuna. Eu, daca as fi avut aceasta putere, sunt sigura ca nu as fi ales sa iau deciziile pe care le-am luat, nu as fi ales sa inalt zmee cu toate ca stiam inauntrul meu ca vremea este foarte capricioasa... nu as fi ales sa ma agat atat de strans de un fir de ata ce-n lumina soarelui parea indestructibil. Insa am facut-o si, intr-un final, cand furtuna a aparut si a distrus totul in cale-i... eu am cazut... iar cazatura a durut mult mai tare decat m-as fi asteptat vreodata.

Cu toate ca peste cateva zile se implinesc doi ani de la divort, gandul inca imi fuge la el... inima mea continua sa bata fara mila atunci cand, in momente de singuratate, inchid ochii si tot ce pot sa vad este chipul sau... urechile mele inca sunt dependente de glasul sau, iar corpul meu rece inca tanjeste dupa caldura lui coplesitoare. In mai putine cuvinte, nu s-a schimbat nimic... Un singur lucru am aflat insa... am aflat ca oamenii sunt mincinosi, iar timpul care refura sa ma vindece complet este nedrept.

In aceste luni petrecute departe de tot ce insemna persoana lui, am reusit sa dau uitarii doar faptele ce mi-au provocat atat de multa durere si nicidecum pe el... Chiar daca am realizat ca noi am fost doar o joaca din perspectiva sa, chiar daca stiu ca si eu am dreptul la viata, ca am voie sa traiesc si sa sper, nu am putut s-o fac... nu l-am putut lasa in urma, nu l-am putut uita... Dar cine ar fi reusit asta, mai ales dupa ce ar fi auzit ultimele sale cuvinte?!

...... *~* ......*~*...... *~* ......*~* ......*~* ......*~* ......*~* ...... *~* ...... *~*......*~*......

Primul lucru pe care il tin minte de atunci, de cand m-am trezit la spital, este ca, in afara de albul orbitor al peretilor, am reusit sa-l zaresc cu coada ochiului. Era intr-un fel ironic... el ma adusese in starea aceea, insa el era singurul pe care l-am putut remarca din multimea de doctori si asistente ce se aflau in jurul meu. Arata... obosit, hainele ii erau sifonate si patate de sange, iar in privirea sa puteam sa recunosc remuscarea, sentimentul de vina, precum si inca ceva ce semana a ingrijorare. Alerga si el pe langa medicii care isi tipau necesitatile si ma privea cu ochii albastri in care m-am pierdut fermecata de atatea ori... ochi ce acum erau tristi si inecati in lacrimi.

A doua oara cand pleoapele mi s-au deschis, eram intr-o camera a „hotelului" in care m-am cazat cu propriile-mi maini. De data asta, era mai liniste si mai pustiu. Singurele lucruri neschimbate erau albul proeminent, mirosul intepator de clor si... desigur, prezenta lui. Nimic din ce aveam nevoie in acel moment...

Am dat sa ma ridic, insa un fior de durere imi strabatuse de indata corpul, facandu-ma sa scap un scancet ascutit, ce rasuna de indata in camera aproape goala. Imediat, el isi muta privirea asupra mea si se ridica de pe scaunul de langa pat, micsorand rapid distanta dintre noi. Apasase butonul din perete si apoi isi pusese atent mainile de o parte si de alta a corpului meu, aplecandu-se usor.

- Petra... Petra, sunt eu, Claudiu! vocea sa groasa se lasa auzita intr-un final de urechile mele, precum si respiratia sa alerta. Se vedea limpede, era panicat. Oh, Doamne... Petra, esti bine? Te doare ceva? continua sa puna-mi intrebare dupa intrebare, impleticindu-se in prea multe cuvinte. Era ca un copil pierdut... un copil care si-a intors fata de la vechea sa jucarie preferata inlocuind-o cu altele noi, iar acum... vazand-o stricata, se intoarce la ea si neaga disperat prezentul sumbru. Petra...

Nu stiam ce as putea sa ii raspund si nici macar nu stiam daca imi pot misca buzele intrucat sa fiu capabila sa scot niste sunete clare. Totul era nou pentru mine: lacrimile sale, sentimentul de ingrijorare pe care il afisa, tonul cu care imi rostea rugator numele, delicatetea cu care ma atingea... Da, ma durea fiecare particica din corp - asta era raspunsul la intrebarea sa - si ma durea al naibii de tare, dar nimic nu se compara cu ceea ce imi daruise el.

- Inima , am soptit suficient incat sa ma poata auzi.

Mi-am ridicat apoi usor capul, ignorand durerea, iar in momentul in care privirile ni s-au intersectat, lacrimile mi-au incetosat vederea, iar in cateva secunde le-am simtit cum imi curgeau siroaie pe obraji. Plangeam... plangea cu suspine, nemaiputandu-ma opri... dar nu plangeam singura. Claudiu plangea si el, inghitind mereu in sec... lacrimile sale ajungandu-mi pe fata si amestecandu-se cu ale mele.