Dintr-o greșeală

30

Câteva zile, de atât a fost nevoie ca Noah să mă facă să mă îndrăgostesc iar de el. Acum nu e acasă, a plecat la cumpărături, am rămas fără mâncare. Stau în pat și mă uit pe telefon până când aud soneria de la ușă. Mă ridic și merg Sore aceasta. Deschid ușa și îl observ pe tatăl lui Noah.

—Noah nu este aici momentan. Spun eu când îl văd.
—Nu pentru el am venit, trebuie să vorbesc cu tine. Spune el.
—Vă ascult. Spun eu curioasă.
—Pot intra? Întreabă el.
—Sigur. Spun și mă feresc. Acesta se așează pe canapea iar eu pe fotoliul de lângă.
—Am venit pentru că nu mi se pare corect ce face Noah, nu e normal să își mintă iubita.
—Nu suntem împreună, mă lasă să stau aici până mă întorc la Paris.
—Atunci nu mi se oare corect că își mintă prietena. Adică, cum poate să îți ascundă că tatăl său este vinovat pentru moartea părinților tăi. Spune el.
Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare
—Poftim? Spun eu confuză.
—Eu ai tatăl tău am fost parteneri de afaceri, el, mama ta și fosta mea soție s-au înțeles ca atunci când voi veți crește să vă căsătoriți și să conduceți afacerea împreună însă nu am fost de acord așa că am plătit pe cineva să facă accidentul și să vă omoare. Însă tu ai supraviețuit și ai ajuns împreună cu băiatul meu. El știa atunci când ne-am întâlnit în orășelul alăturat.
—Și ce veți face? Mă veți omorî și pe mine? Întreb eu speriată.
—Nu, îmi e de ajuns să știu că nu veți mai putea fi împreună niciodată. Spune acesta zâmbind apoi se ridică și pleacă.

Simt cum mă sufoc, parcă mă scufund în apă, tot corpul meu e greoi. Ochii mă înțeapă și sunt confuză. După mai puțin de un minut pe ușă intră Noah.

—Îți pot explica! Spune el serios.
—Nu! Nu vreau să știu. Spun eu zâmbind deși plângeam.
—Am înțeles acum de ce voiai atât de tare să ne despărțim chiar și dacă ți-am spus că te pot ierta. Noi nu putem fi împreună, nu avem acest drept, nu avem de ales. Te iubesc, nu ar trebui dar o fac, nu am încetat niciodată însă nu e posibil să fim împreună atâta timp cât tatăl tău e acolo undeva afară.

—Nu mai e afară. Spune el calm. Cum poate fi așa calm când eu plâng.—Tocmai a fost arestat. Știam că pune ceva la cale așa că mereu ai fost supravegheată, imediat ce a fost văzut intrând la tine în cameră cineva a stat la ușă și a înregistrat totul. Suntem în siguranță acum. Spune el.
—Ești sigur? Intre-n eu încă plângând.
—Da! Și îmi pare rău că te-am făcut să treci prin toate astea. Înțeleg dacă dorești să stai departe de mine pentru că sunt copilul unui criminal. Spune el.
—Asta nu mă interesează, el a ales pentru el, e rândul nostru. Spun și îl sărut.