Dintr-o greșeală

21

   Cel mai ciudat lucru pe care l-am făcut a fost...hm, nu îmi mai amintesc, însă e clar că orice ar fi fost asta le întrece pe toate. Sunt în liftul unui spital așteptând să o cunosc pe mama iubitului meu. Da, știu, ciudat. Ajunși la etajul la care trebuia Noah mă ia de mâna și se uită în ochii mei.

—Ești gata? Mă întreabă acesta.
—Cred. Spun eu emoționată.
—Vei fi bine! Spune și mă sărută apoi mă trage după el.

Ajunși în fața salonului ne uităm unul la altul apoi intrăm. Camera nu era prea mare, mai avea încă trei paturi, pe lângă cel pe care se afla o doamnă, dar erau goale. Ne apropiem de patul femeii însă aceasta dormea.

—Poate nu ar trebui să o trezești. Îi șoptesc eu lui Noah.
—Stai liniștită. Spune Noah cu voce tare.

Observ că femeia deschide ochii. Avea niște ochi mari și de aceiași culoare cu cei al lui Noah, poate chiar de un verde mai intens.

—Bună ziua mamă! Îi spune acesta și se așează pe scaunul de lângă pat îndemnându-mă să mă așez pe celălalt însă nu pot observa paltonul negru de pe spătar.
—Bună puiule. Ce faci? Îl întreabă femeia.
—Am venit să ți-o prezint pe Angel. Ți-am povestit de ea. Spune Noah zâmbind.
—Bună ziua. Spun eu politicoasă zâmbind.

Femeia își îndreaptă privirea spre mine și când mă vede îi piere zâmbetul și o dată cu el și culoarea din obraji.

—Vă simțiți bine? Întreb eu puțin agitată.
—Da, scuză-mă dragă Angel, eu sunt Lynda, poți te rog să mergi până pe hol și să îmi aduci niște apă te rog? Întreabă ea încercând să zâmbească.
—Mamă, ai apă aici. Îi spune Noah.
—Da, dar apa de pe hol e mai rece. Spune Lynda.
—Nicio problemă. Spun eu și mă ridic.

Merg pe hol și caut aparatul ăla stupid. După câteva minute găsesc unul, pun apa rece și mă întorc în salon. Se pare că au avut o discuție destul de interesantă ce-i doi deoarece Noah stă încordat și îngrijorat. Îi dau apa doamnei Lynda și vreau să mă așez însă Noah mă oprește.

—Noi trebuie să plecăm. Spune el ridicându-se.
—Mă uit la Lynda care se uită cu tristețe la fiul ei.
—Bine, mi-a părut bine de cunoștință. Spun eu apoi ies pe ușa salonului urmată de Noah.
—Ce a fost asta? Întreb eu încruntată.
—Nu se simțea prea bine și avea nevoie de odihnă. Spune el evitându-mi privirea.
—Dacă zici tu. Spun eu însă nu îl cred.