Capitolul 6 - Pariul

13K 758 168
                                    

                -Pe unde naiba ai umblat tot weekendul?

        Îi aud vocea enervant de monotonă și-mi vine să-i urlu să nu se mai zbânțuie pe patul meu. Pleacă!!! Vreau să țip dar sunt mult prea obosită ca să respir, nu zic de a o trimite undeva. Mă foiesc ușor și-mi afund fața în perna pufoasă care-mi poartă parfumul dulce de gumă de mestecat. Am ajuns s-o urăsc pentru faza cu Vlad și am urât-o și atunci când Tudor a zis că ar vrea s-o cunoască.

        -Tu n-auzi? Se rățoiește la mine cu vocea ei enervantă.

        O, Doamne! Piei, Satană! Pleacă! Lasă-mă-n pace! Pufăi în pernă și îmi aduc aminte că probabil e trecut de ora 10 de Cristina e trează după o duminică lungă.

        -Ce vrei? Mormăi dar nu-mi ridic capul ca s-o văd.

        Vreau să mă scufund înapoi în visul meu atât de apetisant cu un oarecare șef care îmi făcea exact ce-mi urlau hormonii-n mine de parcă putea să-mi audă fiecare atom tânjind după atingerile lui.

        -Vreau detalii, deșteapto! Nu am reușit să te prind nici sâmbătă, nici duminică și vreau să știu pe unde ai umblat, domnișoară Arhire! Spune pe un ton autoritar dar plin de amuzament.

        -M-am angajat. Acum mă lași? Mârâi și-mi cuibăresc nasul mai bine în moliciunea pernei.

        -Chhh! Cum adică te-ai angajat? De ce? Întreabă cu dezgust și trage de plapuma sub care mă cuibăream ca un fetus.

        Numai Cristina nu ar putea înțelege de ce un om își ia o slujbă. Adică, ce naiba e așa de greu de înțeles?

        -Am nevoie de bani! Ridic tonul și mă dau bătută.

        Mă ridic în capul oaselor și o privesc plictisită. Mă uit la mâinile ei încrucișate la piept și știu că așteaptă explicații geniale pe care eu nu le am. Ledurile roșii arată 11:37 și blestem ideea de a merge în club și de a suporta durerea asta de cap care nu întârzie să apară.

        -Bani, Cristina! Cineva trebuie să muncească ca să facă rost de așa ceva. Scuip cuvintele cu venin și îmi caut prin dulap ceva de îmbrăcat.

        -Și eu muncesc din greu pentru bani. E complicat să-mi țin media pe linia de plutire ca să primesc două mii jumate de lei pe lună. Spune indignată de parcă are logică ce zice.

        Ei, cum, Doamne iartă-mă, să fii plătit pentru niște amărâți de 7 pe care nici nu-i meriți pentru că-s copiați? Și cum să-i explic la femeie că ai mei nu au cum să mă răsplătească așa pentru că nu au de unde?

        Telefonul ei răsună în cameră și ea răspunde plină de entuziasm și pisicește un „Ediiiiiii!” enervant și îi fac semn să iasă din cameră. Țopăie ca un copil și probabil se duce pe balconul de pe coridor. Mă bucur de singurătate și privesc dulapul pe care-l împart cu Cristina. Și ce să văd? Marea diferență dintre mine și ea. Evidența asta m-a scos din sărite din prima săptămână când am ajuns cu ea în cameră. Atunci a și fost momentul în care ceva a început să se schimbe în mintea mea inocentă. M-am apucat de fumat și mi-am dat seama că acest viciu este o parte din mine care mi-a lipsit toată viața. M-am apucat să înjur și să blestem ca la ușa cortului și mi-am dat seama că și acest viciu era o parte din mine nedescoperită. M-am apucat să mă comport neadecvat și să fiu nepoliticoasă și am considerat că este un alt viciu de-al meu. Am devenit dependentă de cafeaua cu lapte ca de aer și am mai adăugat un viciu pe listă. Vicii, vicii și iar vicii. Cât a trecut? 2-3 luni și micuța Lavinia, premianta clasei și șefa de promoție a ajuns o fată plină de vicii. Trebuie să mă mai apuc de droguri și băut și voi fi stereotipul perfect în care toți băieții vor să-și bage ceva.

Vicii PrimareUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum