❗Povestea este publicată la editura Stylished Books❗
Amanda nu vorbește. Când inima i-a fost distrusă și-a pierdut și glasul odată cu bucuria. Și-a păstrat însă inocența. Poartă și o cicatrice care să-i amintească mereu ce a pierdut într-o nenorocit...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Părul ei este moale între degetele mele, iar lacrimile care îi cad neîncetat, de acum jumătate de oră, când a fugit în dormitorul ei, îmi udă blugii. Toate încercările mele de a o liniști sunt în zadar. Este supărată că tatăl ei a reacționat așa. Durerea îi este atât de profundă încât nici măcar pe mama ei nu vrea să o lase să intre în dormitor.
― Lillien, îi șoptesc numele cu blândețe, liniștește-te!
Își suflă nasul, clătinând din cap.
― Mă urăște, mormăie. Dacă până acum eram fetița lui perfectă, acum sunt fetița lui defectă. Acum mă poate vedea cu adevărat, continuă să plângă.
Mă doare inima să audă asta din gura ei. Ea ar trebui să știe mai bine cât de mult o iubește tatăl ei.
― Nu este adevărat, o contrazic. Știi foarte bine că te iubește enorm. Sentimentele nu pot fi schimbate așa ușor. Mai ales că îți este tată. Iubirea lui nu poate fi schimbată pentru nimic în lume. Doar... are nevoie de puțin timp pentru a cugeta. Îți dai seama că nu este ceva ce poți accepta așa ușor. Mai ales că a picat ca din cer. Nu se aștepta la asta, scumpo.
Suspinele ei nu încetează. Continui să mă joc cu părul ei, sperând să o liniștească cât de cât.
― Amanda, cum voi mai da eu acum ochii cu ei? I-am dezamăgit atât de tare.
Aș vrea să pot să îi spun ceva care să o convingă că poate lucrurile sunt puțin complicate acum, dar nu este capăt de lume, iar ea este aceiași în ochii părinților ei. Poate nu tocmai acum, dar în câteva zile totul va reveni la normal.
― Nu trebuie să îți fie teamă!
― Zice aia căruia îi este frică să se mute cu iubitul ei, pufnește, iar eu simt că cerul cade pe mine.
Probabil că simte că a luat-o gura pe dinainte. Se ridică și se uită la mine cu părere de rău.
― Este în regulă, o liniștesc. De fapt, cred că ai dreptate.
― Am? se încruntă. Hm, da, cred că am.
Încep să chicotesc, pocnind-o ușor pe braț.
― Trebuie să recunosc, mă simt puțin mai bine acum, dar nu destul încât să dau ochii cu ei, oftează. Cred...cred că vreau să plec de aici, în seara asta. Să se gândească și tata, să pot și eu respira bine...
