Seara asta nu putea fi mai oribila. Intr-o seara am reusit sa traiesc mai multe emotii decat am trait in toata viata. Sentimentele se amesteca in mine si chiar nu stiu ce sa fac, sau ce sa spun. Nu stiu ce voi face mai departe. Dupa seara asta Finn va veni dupa mine, celelalte gasti nu cred ca m-au uitat. Viata mea este plina de pericole si trag dupa mine si persoanele pe care le iubesc. Din cauza mea David este.......David! Cum am putut sa uit de el?

-David! spun, astfel atragandu-i atentia lui Luke.

-Este bine! Stai linistita! imi raspunde Luke zambindu-mi bland.

Aprob din cap, el mutandu-si din nou privirea la drum. Din nou se lasa o liniste ciudata intre noi, dar nu ciudat in sensul rau, sau, cel putin asa cred. Simt un fel de nor de electricitate care pluteste intre noi, facandu-mi inima sa bata intr-un ritm alert. Fluturii din stomac si-au facut si ei aparitia, iar palmele incep sa imi transpire. De ce atatea emotii cand nici macar nu ma priveste, cand nici macar nu vorbeste cu mine? Dar cred ca, pentru Luke, este de ajuns doar sa fie aici si sa stea la cativa centimetri de mine pentru a imi provoca aceste sentimente. Inca nu am reusit sa inteleg de ce reactionez asa la el, poate ca tin la el, dar nu cred ca este iubire, eu nu sunt capabila de asa ceva. Oricum trebuie sa ma distantez de el. Este in pericol numai si prin singurul fapt ca il cunosc. Poate avea el oamenii lui sau alte chestii dar problemele mele il depasesc. Observ ca face stanga si ma incrunt confuza.

-Casa mea e inainte, nu trebuia sa faci stanga!

-Stiu! spune simplu si apoi parcheaza masina in fata casei lui.

Opreste motorul si ofteaza. Se uita pret de cateva clipe in gol, incercand sa isi puna ordine in ganduri, apoi isi intoarce privirea spre mine. Ochii lui pulseaza dorinta, o dorinta profunda, pe care nu stiu ce o provoaca si observ si o urma de tristete. Nu vreau sa il vad trist. Nu suport sa il vad abatut si confuz si trist cum e acum.

-S-a intanplat ceva? intreb usor nesigura cand vad ca nu spune nimic si doar sta si se uita parca prin mine.

Scutura capul lasandu-l in jos si oftand din nou. Nu stiu ce ii provoaca starea asta dar vreau sa aflu. Se lasa din nou o liniste peste noi, el stand si holbandu-se la propriile maini, iar eu uitandu-ma la el, analizandu-i trasaturile perfecte.

-Trebuie sa iti spun ceva!sparge el linistea dintre noi, uitandu-se la mine temator.

Aprob facandu-i semn sa continuie.

-Ok! Nu stiu cum sa o spun, sau mai bine, nu stiu ce sa spun. Tot ce stiu doar este ca ceva s-a schimbat in mine. Ma simt din nou viu, nu imi mai urasc viata. Asta se intampla cand sunt cu tine! am deschis gura incercand sa spun ceva, insa mi-a luat-o inainte. Zilele alea petrecute cu tine mi s-au intiparit in minte si nu imi dau pace inca de atunci. Am incercat sa gasesc o explicatie plauzibila, crezand ca doar e atractia si atat, dar e mai mult de atat. Nu stiu ce inseamna toate astea, chiar nu stiu, dar simt ca trebuie sa te protejez, sa te am langa mine! Habar nu am ce simti tu, dar eu trebuia sa imi iau asta de pe inima, trebuia sa iti spun! imi marturiseste Luke, ochii lui sclipind in luminile frumoase ale rasaritului.

Am ramas blocata uitandu-ma la el. Ce ar trebui sa spun? Ca si eu simt la fel? Ca si pentru mine acele zile m-au bantuit si ca il vreau langa mine si ca vreau sa il protejez? Nu pot sa fac asta. Nu pot sa ii spun adevaratele mele sentimente. Faptul ca s-a atasat de mine nu este deloc bine. Toti vor veni dupa el cand vor afla ca este important pentru mine. Trebuie sa il fac sa ma urasca. Trebuie sa imi ascund sentimentele. Numai asa il pot tine in siguranta.

-Luke, eu....., incerc sa spun insa cuvintele imi raman in gat cand ochii nostrii se intersecteaza si brusc, timpul se opreste, ramanand numai noi.

Cat imi doresc sa ii spun ca si eu simt la fel, insa nu vreau sa i se intample ceva. Este de ajuns ca David era aproape sa fie ucis, nu as putea trai cu faptul ca Luke ar putea fi mort din cauza mea.

-Tu, ce, Joe? ma intreaba uitandu-se incontinuare in ochii mei.

Inghit in sec si raman din nou blocata. Pur si simplu ma pierd in frumosii sai ochii verzi si nu pot spune, sau face nimic. Tot ce vreau acum este sa stau in bratele lui si sa uit de tot, dar asta nu este posibil. Nu in lumea mea, unde oricand poate veni cineva sa raneasca oamenii importanti pentru mine. Din cauza asta m-am indepartat de toti si nu am acceptat niciun prieten inafara de David. Va trebui sa il indepartez si pe el. Lucrurile au devenit si mai periculoase, iar acum este pe viata si moarte.

-Joe? spune Luke cand observa ca privesc in gol, uitand complet de prezenta sa aici.

Imi mut privirea spre el si imi fortez chipul sa arate expresia mea de tarfa autentica. Trebuie sa fac asta. Vad ca functioneaza cand Luke se uita confuz la mine, apoi bujneste in bataie de joc.

-Te-ai indragostit? intreb eu fortandu-mi tonul sa fie badjocoritor. Asta este al dracu de greu.

-O tarfa tot o tarfa ramane! si cu asta coboara din masina intrand in casa.

Imi las capul pe spate lasand lacrimile sa mi se prelinga pe obraji. Nu pot risca sa i se intample ceva, trebuia sa fac asta, nu aveam de ales.

Durerea aceea familiara din zona pieptului a aparut. De ce viata mea este asa? De ce nu puteam sa am o viata ca toti adolescentii? Nici nu imi mai inteleg rostul pe acest pamant. Nu stiu ce caut aici si de ce nu m-am dus din prima sa ma arunc in fata trenului? Oricum nimeni nu imi va duce lipsa. David se va obisnui la un moment dat, iar Luke deja ma uraste asa ca, din nou, care este rostul meu pe aceasta planeta?

Cobor din masina aerul rece uscandu-mi urmele de lacrimi de pe obraji. Stau cateva secunde incercand sa imi recapat echilibrul. Lipsa de mancare isi face amprenta si nici nu ma obosesc sa caut un restaurant, pur si simplu fug in padure, casa lui Luke aflandu-se chiar langa ea.

Ma opresc, rezemandu-ma de un copac. Imi trag genuchii la piept plangand in hohote. Am cedat. Totul este prea mult. De alungul anilor mi-am creat aceste ziduri pentru a imi lasa suferinta in urma si sa fiu sigura ca nu ca mai reveni, insa toate zidurile mi s-au zdrobit pur si simplu cand i-am intalnit minunatii ochi de jad.

Mi-am sters lacrimile cu podul palmei, ridicandu-mi privirea si uitandu-ma la cer. Stelele inca au disparut, facand loc frumosului rasarit ce a inundat tot tabloul. Privesc cerul cum parca ar lua foc din cauza soarelui, e asa frumos. Trebuie sa fie perfect sa traiesti in nori. Sa nu iti pese de nimic, sa fii deasupra tuturor si sa observi in fiecare zi un peisaj minunat. Acolo e o viata perfecta, una pe care eu nu o am, ceea ce traiesc eu nu mai poate fi numita viata, este doar un joc unde trebuie aa lupti daca vrei sa traiesti. Alte lacrimi isi fac aparitia, dar imi ridic capul, incercand sa le previn. Daca stau aici si plang ca o fufa nu o sa rezolv nimic.

Ma ridic de pe iarba rece si pornesc cu pasi marunti acasa, defapt ma duc la locul unde locuiesc fiindca nu pot numi acel loc '' acasa''.

Love CountdownCitește această povestire GRATUIT!