Fata de la metrou

Frământări

      Foile erau împrăştiate peste tot. Hârtii întregi scrise cu cerneală albastră. Şi toate păreau un dezastru în faţa ei. Nu mai ştia ce să facă pentru a se distrage. Mătuşa ei o trimisese acasă. Nu dorea să o vadă la spital, palidă şi nemâncată, tristă şi îndurerată. Mătuşa ei o ţinea departe de propria-i mamă. Deşi ştia că are dreptate, avea nevoie de ceva să se detaşeze. Să nu se mai gândească la ce ar putea urma. De două ore încerca să compună, să scrie ceva, orice. Încerca să cânte, dar degetele îi tremurau pe corzile chitării. Şi nu mai reuşi să facă nimic.

      Aşa că luă o altă bucată de hârtie, ţinând-o cu mâinile tremurânde. Apucă din nou pixul, şi fără să se gândească prea mult, începu să dea frâu liber cuvintelor, aşternând tot ceea ce-i era pe suflet, tot ce o frustra şi o bucura în acelaşi timp:

       "Dragul meu Ray, cred că asta va fi mai de grabă o scrisoare, decât un simplu bileţel. Nici nu ştiu dacă tu realizezi, dar tânjesc după tine mai mult decât după orice altceva. Sau cineva. Tânjesc după tine, oricine ai fi şi oriunde ai fi. Tânjesc să fii aproape de mine, să vorbeşti cu mine, să fim faţă în faţă, să-ţi aud vocea caldă, să te privesc, să-mi zâmbeşti şi să-ţi zâmbesc. Vreau să ştii cât de greu mi-este să nu fiu în permanenţă la staţia de metrou, acolo unde eram mereu convinsă că stai şi mă priveşti. E o nebunie să te iubesc, chiar dacă modul nostru de a comunica şi de a ne cunoaşte e atât de...straniu? Şi chiar dacă e o nebunie, dragul meu Ray, nu pot face nimic în privinţa asta. Am nevoie de tine.

      Tremur toată şi mi-e frică să nu se întâmple ceva cu mama mea. Cum să scap de starea asta? Mă ia un tremur de fiecare dată când mă gândesc...

     Şi tot de tine am nevoie ca să mă linişteşti..."

           Şi nu mai putu continua să scrie nimic. Ar fi vrut să scrie mult mai multe. Să scrie ceva lung şi plin de sentimente şi gânduri care i se învârteau prin cap. Şi chiar i se învârteau o sumedenie de lucruri prin minte. Dar hotărî să le ignore. Avea doar nevoie de cineva. Îl voia pe Ray. Nu putea sta departe de un om atât de deosebit ca el. Şi era ciudat să spună asta, având în vedere că, propriu-zis, habar nu avea cine e. Dar ştia că e deosebit. Şi ştia că se îndrăgostise de felul unic în care comunicau şi se înţelegeau.

      Aşa că, fără să se mai gândească, se încălţă cu ce apucă, îşi puse pălăria în cap şi ieşi val-vârtej din casă. Avea o singură destinaţie, şi aceea nu mai era spitalul, ci staţia de metrou. Avea nevoie să fie acolo ca să se simtă mai aproape de Ray. Avea nevoie de locul acela. De cineva lângă ea. Era seară, dar becurile împânzeau locul dintr-un capăt în altul, luminând tot spaţiul. Nu era prea multă lume acolo, dar distinse undeva mai în depărtare o prezenţă familiară. Se apropie şi, luându-şi zâmbetul cu care obişnuia să se afişeze, rosti:

     - Bună, P.J. Pot să stau lângă tine?