Lumi ascunse: Confruntarea Regelui

Lumi ascunse: Capitolul 4 - Cafeneaua şi cimitirul

Era ultima oră, geografia, şi Caleb se plictisea. Ştia lecţia asta pe dinafară. O mai învăţase de atâtea ori, atât la liceu, pe vremea lui, cât şi în particular. Ştia chiar mai multe decât spunea profesorul, dar nu avea chef să deschidă vreo discuţie. Tot ce voia să facă era să mediteze asupra venirii lor aici. Oare au procedat bine? Nu riscau să fie expuşi oamenilor? Mai ales dacă se vor împrieteni cu ei. Erau multe riscuri pe care şi le-au asumat când au venit în Nightfall. Dar oare merita?

El spera că da. Avea încredere în capacitatea prietenului său şi ştia că, dacă el a zis că acolo era ea, atunci aşa era.

Ea...

Oare cum arăta? Oare era blondă, ca fata care le-a aratat liceul? Angel... ăsta e numele ei, gândi puţin prea cu capul în nori. I se potriveşte ca o mănuşă, dăduse imperceptibil din cap, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva. Chiar arată ca un înger. Şi nu numai asta, dar radiază ca unul. Are o aură puternică. Şi ce e ciudat e că lumina ei e aurie, exact ca părul ei. Nu am mai văzut o astfel de aură nicăieri, se încruntase uşor. Parcă ar fi însuşi soarele, care a coborât pe Pământ doar ca să o lumineze pe ea. Nici unul din colegii ei nu are o aură atât de clară şi puternică, toate fiind mai mult întunecate sau prea slab luminate.

Asta înseamnă că e pură, constată el cu un zâmbet ascuns.

Aşa cred că ar trebui să fie şi fata noastră. Pură ca un înger. Oare cât va mai dura până o vom găsi? Ar fi trebuit să fie uşor. Silvio a zis că a văzut-o în vis, dar nu a recunoscut-o nicăieri. Poate nu a văzut bine, răsuflă cu greutate aerul ce-i apăsa pe plămâni. Era ostenit de atâta căutare; voia să mai ia şi o pauză.

Mai e puţin şi se termină ora. După aceea o voi vedea din nou. Şi, gândindu-se la Angel, începuse să simtă cum îi bătea inima moartă. Voia să se termine odată ora. Era nerăbdator să o revadă. Ştia că nu trebuia să fie atât de entuziasmat sau să prindă drag de vreun om, dar nu mai putea face nimic. Deja era prea târziu, o simţea.

Ţrr, ţrr. S-a sunat sfârşitul orei. Şi-a luat ghiozdanul şi cărtile şi-a ieşit val-vârtej pe uşă.

Pe drum şi-a întâlnit prietenii şi au ieşit cu toţii în faţa liceului. O aşteptau pe Angel.

"Cum a fost prima zi de şcoală?", întrebă măscăriciul de Georgi cu o faţă de tâmpit, care cerea bătută. După cum spuneam, Georgi era unul dintre puţinele persoane care îl scoteau din sărite pe Caleb.

"Cum crezi că a fost, deşteptule? Plictisitor! Cum ai vrea să fie, ca la circ? Dacă vrei acolo, atunci ai greşit direcţia.", îi spuse bajocoritor Caleb lui Georgi.

Acesta din urma se înroşise la faţă de parcă i-ar fi pus cineva gaz pe chip şi i-ar fi dat foc.

"Calmaţi-vă băieţi. Vine Angel cu alte două fete. Nu vreţi să vă faceţi de ruşine, nu?", îi mustră Nicole, încercând să liniştească apele puţin.

Când Caleb a văzut-o pe Angel, s-a topit ca un aisberg în faţa soarelui şi nu mai putea să-şi ia ochii de pe ea. Era sigur că se holba în nesimţire, dar nu putea să se abţină. Era cu mult diferită faţă de toate muritoarele de pe Pământ. Poate din cauză că avea pielea atât de translucidă şi ochii aceia ciudaţi, o combinaţie răvăşitoare între albastru rece şi flăcări de mov.

Se trezi cu un cot în coaste. Se uită la persoana care a îndrăznit să facă asta şi-l văzu pe Silvio, care abia se abţinea să nu râdă în hohote.

Îl ignoră şi continuă să admire fata din faţa lui.

"Bună.", saluta timidă Angel. "Ele sunt Meredith şi Bonnie.", le prezenta pe prietenele ei. El tot ce făcea era să îi urmărească fiecare mişcare, fascinat total. Se trezi deodată cu un alt cot în coaste. Însă de data asta nu s-a mai întors. Ştia cine a fost.