Bradbury, Ray - Fahrenheit 451

Ray Bradbury

Fahrenheit 451 

(1953)

PARTEA ÎNTÎI 

VATRA ŞI SALAMANDRA

ERA O PLĂCERE SĂ DEA FOC. 

Era o plăcere ieşită din comun să vadă cum obiectele se mistuie în flăcări, să le vadă cum se înnegresc şi cum se schimbă. Să stea cu degetele încleştate pe montura de alamă a uriaşului piton care scuipa petrol ca un venin asupra lumii, să-şi simtă sîngele zvîcnind în tîmple, în timp ce mîinile lui, ca cele ale unui fantastic dirijor, conduceau toate simfoniile flăcărilor, nimicind prin foc rămăşiţele şi ruinele carbonizate ale istoriei. Cu casca numerotată simbolic 451, aşezată pe capul masiv, cu ochii aruncînd flăcări portocalii la gîndul a ceea ce urma să fie, deschise aprinzătorul şi casa explodă într-o vîlvătaie hămesită, incendiind cerul serii într-un vîrtej de roşu, galben şi negru. Păşi în mijlocul roiului de scîntei. Mai presus de orice, îşi dorea ― la fel ca în vechea glumă ― să împingă o nalbă, cu un băţ, în vîlvătaie, în timp ce cărţile cu paginile, fîlfîind ca nişte aripi de porumbel, mureau pe verandă şi pe pajiştea din faţa casei. În timp ce cărţile săreau în sus în vîrtejuri de scîntei, scrumul lor fiind purtat departe de vîntul pe care incendiul îl preschimba într-un nor întunecat. 

Montag rînji, acel rînjet înfricoşător al oamenilor atinşi de flăcări şi ţinuţi de ele la distanţă. 

Ştia că, atunci cînd se va întoarce la unitatea de pompieri, îşi va putea face cu ochiul în oglindă, ca un comediant cu chipul înnegrit cu dop ars. Mai tîrziu, cînd va merge la culcare, îşi va simţi prin întuneric muşchii feţei încremeniţi în acelaşi rînjet necruţător ca focul. Acel surîs nu dispărea niciodată, niciodată, de cînd se ştia el.

Îşi agăţă în cuier casca lucioasă ca un cărăbuş, apoi o lustrui; alături îşi atîmă cu grijă haina de protecţie din material neinflamabil; făcu duş cu apă din belşug. După aceea, fluierînd, cu mîinile în buzunare, traversă etajul unităţii de pompieri şi păşi în gol. În ultima clipă, cînd părea să nu mai aibă vreo scăpare, scoase mîinile din buzunare şi se prinse de bara aurie. Se lăsă să alunece în jos şi îşi frînă coborîrea cînd ajunse cu călcîiele la nici trei centimetri de podeaua de beton de dedesubt. 

Ieşi din clădire şi porni pe strada pustie în miez de noapte, îndreptîndu-se către metrou; de aici, trenul silenţios, cu aer comprimat, îl coborî prin tunelul său gresat, în măruntaiele pămîntului, apoi, deschizînd uşile într-un val de aer cald, îl depuse pe scara rulantă cu dale alburii care urca la suprafaţă, într-un cartier de la marginea oraşului. 

Fluierînd, se lăsă purtat de scara rulantă înspre aerul încre¬menit al nopţii. Porni spre colţ, fără a se gîndi la ceva anume. Cu toate acestea, înainte de a da colţul încetini pasul, ca şi cum un vînt s-ar fi iscat din senin, ca şi cum cineva l-ar fi chemat pe nume. 

În ultimele nopţi, mergînd spre casă sub lumina stelelor, îl încercaseră senzaţii tulburi în legătură cu aleea care dădea colţul. Avea impresia că, numai cu o clipă înainte ca el să apară după colţ, acolo se aflase cineva. În aer plutea o ciudată acalmie, ca şi cum cineva ar fi aşteptat acolo liniştit, ca numai cu o secundă înainte de venirea lui să se preschimbe într-o umbră, lăsîndu-l să treacă prin ea. Poate că nările lui adulme¬cau o vagă undă de parfum, poate că pielea de pe dosul palmelor şi de pe faţă sesiza o temperatură mai crescută în acest punct în care o persoană, stînd pe loc, ridicase pentru o clipă temperatura cu cîteva grade. Era ceva de neînţeles. De fiecare dată cînd dădea colţul, nu vedea decît aleea albă, pustie şi şerpuită, afară poate de o singură noapte, cînd ceva se făcuse nevăzut într-o clipită peste peluză, înainte ca el să poată desluşi despre ce fusese vorba sau să rostească vreun cuvînt. 

În noaptea aceasta încetini pasul, gata să se oprească. Gîndul lui, care deja era pe cale să dea colţul, auzise o şoaptă aproape insesizabilă. O răsuflare? Sau poate numai aerul dislocat de prezenţa cuiva care aştepta acolo în tăcere? 

Dădu colţul. 

Frunzele toamnei se învolburau pe asfaltul luminat de lună, astfel că fata care înainta pe trotuar părea că alunecă, purtată înainte de vînt şi de frunze. Îşi ţinea capul aplecat, privind cum pantofii ei împrăştiau vîrtejul de frunze. Obrazul delicat şi alb ca laptele oglindea o curiozitate blîndă, care zăbovea asupra a tot ce se găsea în jur cu o neobosită sete de cunoaştere. Pe chipul fetei se ghicea o uşoară undă de mirare; ochii întunecaţi contemplau lumea înconjurătoare cu atîta concentrare, încît nimic nu le scăpa. Fata purta o rochie albă şi foşnitoare. Lui i se păru că-i aude pînă şi mişcarea mîinilor legănate în mers, apoi sunetul abia sesizabil al chipului alb întors spre el, în clipa în care fata descoperi că se găsea la un pas de bărbatul care aştepta în mijlocul trotuarului.