Revoluţia furnicilor

de Bernard Werber


1 + 1 = 3
(cel puţin aşa sper din tot sufletul)
Enciclopedia cunoaşterii relative şi absolute,
EDMOND WELLS



PRIMA PARTIDĂ:
INIMĂ

1. SFÂRŞIT

Mâna a deschis cartea.
Ochii încep să alerge de la stânga la dreapta, apoi coboară când ajung la capătul rândului.
Ochii se deschid mai larg.
Treptat, cuvintele interpretate de creier dau naştere unei imagini, o imagine imensă.
În fundul capului se aprinde ecranul panoramic intern al creierului.
Prima imagine reprezintă...

2. PLIMBARE ÎN PĂDURE

... Universul imens, albastru ca marea şi îngheţat.
Să examinăm mai de aproape imaginea şi să facem un zoom pe o regiune presărată cu miriade de galaxii multicolore.
La capătul braţului uneia dintre aceste galaxii: un soare bătrân şi sclipitor.
Imaginea alunecă înainte.
În jurul acestui soare: o planetă mică şi călduţă împresurată de nori sidefii.
Sub aceşti nori: oceane mov mărginite de continente de culoare ocru.
Pe aceste continente: lanţuri de munţi, câmpii, volburi de păduri de culoarea peruzelei.
Sub ramurile copacilor: mii de specii de animale. Şi printre ele, două specii deosebit de evoluate.
Paşi.
Cineva mergea prin pădurea trezită la viaţă de primăvară.
Era o tânără. Părul ei negru era lung şi neted. Purta o haină neagră peste o fustă lungă de aceeaşi culoare. Pe irisul cenuşiu deschis al ochilor erau desenate motive complicate, aproape în relief.
Mergea repede în acea dimineaţă de martie. Din când în când, pieptul îi tresălta din cauza efortului.
Câteva picături de sudoare se prelingeau de pe fruntea ei şi de deasupra gurii. Când acestea din urmă au alunecat la comisurile buzelor, ea le aspiră brusc.
Această fată cu ochii de un cenuşiu deschis se numea Julie şi avea nouăsprezece ani. Mergea prin pădure împreună cu tatăl ei, Gaston, şi cu câinele Ahile, când se opri brusc. In faţă se înălţa, ca un deget, o stâncă enormă de gresie, deasupra unei râpe.
Se apropie de stâncă.
I se păru că distinge jos un drum care ducea la o cuvetă, în afara cărărilor bătătorite.
Îşi duse mâinile la gură şi strigă:
- Hei, tată! Cred că am descoperit un nou drum. Vino după mine!

3. ÎNLĂNŢUIRE

Furnica aleargă drept înainte. Coboară panta. Face un adevărat slalom ca să se ferească de mugurii plopului care se înalţă ca nişte fuse purpurii în jurul ei.
Aplauze de aripioare. Fluturii îşi desfăşoară velele pastelate şi bat aerul urmărindu-se unul pe altul.
Deodată, o frunză frumoasă îi surprinde privirea. Este genul de frunză delicioasă, care te face să uiţi tot ce aveai de gând să faci. Îşi întrerupe cursa şi se apropie.
O frunză grozavă. Va fi de ajuns s-o taie în pătrate, s-o frământe puţin, apoi s-o acopere cu salivă ca să fermenteze până la formarea unei biluţe albe plină de micelium cu arome suave. Bătrâna furnică roşie secţionează cu tăişul mandibulei baza frunzei şi saltă frunza deasupra capului, ca pe o pânză mare.
Numai că insecta nu cunoaşte legile navigaţiei cu pânze. Imediat ce înalţă frunza, vântul se loveşte de ea. În ciuda tuturor muşchilor ei mici, bătrâna furnică e prea uşoară ca să o poată ţine pe loc. Se clatină dezechilibrată. Se agaţă cu toate ghearele de creangă, dar briza e prea puternică. Furnica îşi ia zborul purtată de vânt.
Abia are timp să dea drumul la frunză ca să nu fie dusă prea sus.
Frunza coboară domol, planând în zig-zag.
Bătrâna furnică o priveşte cum cade şi îşi zice că nu e nici o nenorocire. Mai sunt şi alte frunze, mai mici.
Frunza coboară la nesfârşit, legănându-se în aer şi, într-un târziu, se aşterne molcom pe pământ.
Un limax remarcă această frunză de plop atât de interesantă. O gustare buna!
O şopârlă zăreşte limaxul, se pregăteşte să-l înghită apoi remarcă şi ea frunza. Mai bine să aştepte ca limaxul s-o mănânce, după aceea va fi mai rotofei. Pândeşte de departe mâncărica limaxului.
O nevăstuică vede şopârlă şi se pregăteşte s-o devoreze, dar îşi dă seama că pare să aştepte ca limaxul să mănânce frunza, şi se hotărăşte să aibă şi ea răbdare. Sub ramuri se pândesc trei fiinţe ecologic complementare.
Deodată, limaxul vede alt limax apropiindu-se. Şi dacă noul venit vrea să-i fure comoara? Fără să mai piardă timp, limaxul se repede la frunza apetisantă şi o devorează până la ultima nervură..
Nu termină bine de mâncat, că şopârlă sare asupra lui şi-l înghite ca pe o spaghetă. A venit acum momentul ca nevăstuică să se avânte şi ea ca să prindă şopârlă. Aleargă, sare deasupra rădăcinilor dar, brusc, se loveşte de ceva moale...