Cercul Minciunilor

Bună, lume! Da, da, am reuşit şi eu să mai postez ceva şi deocamdată e doar începutul, dar sper să vă placă!

____________________________________________

Capitolul 1

            Amintirile. Ce rost au ele de fapt? Sunt importante, sau nu fac nimic altceva decât să ne ţină legaţi de trecut? Sunt persoane care îşi doresc să uite totul… Şi persoane care şi-ar dori să îşi amintescă măcar o secundă.

            O lumină îmi bătu prin pleoape şi am strâns instinctiv din ochi. Apoi i-am deschis uşor şi m-am uitat nedumerită la cele două femei de lângă patul pe care stăteam întinsă. Una dintre ele era îmbrăcată într-un halat alb şi avea în mână o lanternă micuţă. Probabil că era doctor. În spatele ei stătea o roşcată care se uita neliniştită la mine. Se pare că ea nu era doctor, pentru că era îmbrăcată cu un tricou roz şi jeanşi.

— Unde sunt? Voi cine sunteţi? am întrebat eu.

— Scumpa mea, dădu să spună roşcata, dar doctoriţa o opri printr-un gest.

— Vrei să spui că nu o recunoşti pe mama ta? mă întrebă doctoriţa.

— Mama mea…?

— Doamna Tia Hefferson, spuse doctoriţa, arătând spre roşcată, este mama ta.

M-am uitat încurcată la ea, încercând să înţeleg. Dacă era mama mea, de ce nu o recunoşteam?

— Scumpo, nu mă recunoşti? mă întrebă pe un ton plângăcios doamna Hefferson.

— Nu îmi amintesc să te mai fi văzut vreodată, i-am replicat.

            — Oh, Dumnezeule! exclamă ea şi se prăbuşi în genunchi, pe gresie, cu un gest dramatic. Fetiţa mea nu mă recunoaşte!

            — Gata doamnă, vă rog să vă calmaţi şi să vă ridicaţi de pe jos, îi spuse doctoriţa pe care manifestarea roşcatei o lăsase rece. Apoi mă întrebă: Îţi aminteşti ceva? De exemplu, cum te numeşti, de unde eşti?

            Cu privirea aţintită asupra unui nasture strălucitor de la halatul ei, am încercat să mă concentrez şi să caut răspunsurile în mintea mea. În final, am realizat că în mintea mea nu exista nici cel mai mic detaliu despre mine si viaţa mea.

            — Nu ştiu. Nu ştiu absolut nimic, am răspuns.

            — E clar, spuse doctoriţa, întorcându-se către doamna Hefferson. Are amnezie.

Am văzut că femeia părea foarte afectată de diagnostic, dar când doctoriţa şi-a întors privirea de la ea spre mine, mi s-a părut că văd umbra unui zâmbet abia schiţat pe chipul ei.

            — Doamnă doctor, îmi puteţi da mai multe detalii despre amnezie? Dar în biroul dumneavoastră, pentru că nu aş vrea să o îngrijorăm deja pe Alice, ceru doamna Hefferson.

            — Sigur că da, urmaţi-mă, acceptă doctoriţa.

            Cele două femei au ieşit din încăpere, lăsându-mă singură şi cu o grămadă de întrebări în minte.

            Am încercat să reanalizez situaţia. Mă trezisem într-un pat de spital fără a-mi putea aminti vreun lucru cât de mic. Se presupune că doamna Hefferson îmi era mamă, dar părea cam falsă cu toată mascadara şi gesturile ei teatrale. Şi în plus, nu simţeam nimic familiar la ea. Dar probabil că deocamdată trebuia s-o iau aşa cum era şi să încerc să aflu cât mai multe pe parcurs. Aflasem deja că mă numesc Alice, deci dacă acea roşcată chiar era mama mea, eu eram Alice Hefferson.

            Mi-am întins mâinile în faţă şi am observat că aveam pielea bine bronzată, iar degetele mi se terminau cu unghii roşii, lungi, care cu siguranţă nu erau naturale. Pe degetul inelar de la mâna stângă strălucea un inel argintiu, subţire, cu o piatră mov. Ce chestie, m-am gândit, de obicei pe inelarul de la mâna stângă se pune doar inelul de logodnă sau verigheta. Era ciudat că ştiam un lucru atât de nesemnificativ precum regula inelarului, dar  nu ştiam cine sunt. Mda.