Amelia POV
- Nu pot să cred că ai fost exmatriculată. Încă sper să fie un vis urât.
- Dar n-am făcut absolut nimic, încerc eu să mă justific în faţa mamei care este destul de nervoasă.
- Am făcut tot posibilul să nu ajungi aici dar...se opri brusc, lacrimi făcându-şi apariţia în colţurile ochilor. Îşi muşcă buza inferioară şi mâinile i se încleştează tot mai tare pe volan. În starea în care este sper să nu sfârşim în vreun stâlp sau vreun şanţ.
Atmosfera tensionată îşi face apariţia din nou iar tăcerea pune stăpânire pe noi, ceea ce nu este prea plăcut. Ăsta este un adevărat şoc pentru mine deoarece totul s-a întâmplat atât de repede astfel încât nu-mi dau seama dacă e realitatea sau doar un coşmar de al meu. Tot ce ştiu e că după vreo săptămână de la noaptea petrecută în liceu, mama a fost sunată şi anunţată de director, că s-a uitat pe camere şi a văzut cum fiica ei depravată împreună cu un grup de copii problemă au devastat liceul. Ce are directorul cu noi? Asta este marea mea dilemă. Nu am făcut nimic din tot ce a spus el, în afară că am spart un tonomat de dulciuri şi un inteligent şi-a făcut de cap în biroul directorului. Şi în plus, nu a fost alegerea noastră să fim sechestraţi acolo. Dar cine să ne creadă?
Şi uite aşa sunt în drum spre şcoala de corecţie. Aceeaşi soartă o au şi ceilalţi, cu excepţia Sophiei care are noroc că tatăl ei are destule relaţii încât s-o mute la alt liceu doar ca să nu-i ajungă prinţesa într-o şcoală de corecţie. Îmi sprijin capul de geamul rece pe care se preling picături mari de ploaie căzute din norii cenuşi. Urmăresc cum acestea se lovesc de suprafaţa dură de sticlă şi pe urmă se sparg de asfaltul carosabilului.
Cum voi supravieţui într-o şcoală de corecţie? O să fiu înconjurată de ciudaţi care chiar au ce cauta acolo. Câteodată vreau să mă urc într-o maşină şi să conduc departe, pentru a fi la mare distanţă de drama vieţii mele. Uneori stau şi mă întreb: dacă aş dispărea din senin, mi-ar simţi cineva lipsa? Simt că viaţa mea chiar a luat-o pe un drum greşit. Tot felul de lucruri ciudate şi fărăr să le găsesc vreo explicaţie mi se întâmplă ca pe bandă rulantă. Întâmplarea de pe pod şi cea din laboratorul de biologie... şi acum asta. Oare ce urmează acum? Să aflu că sunt ţinta demonilor din iad?
Mă simt de parcă aştept ceva ce nu se va întâmpla. Încă sper ca totul să fie doar în imaginaţia mea, sper ca mama să tragă de volan şi să ne întoarcem acasă. Dar nu, tocmai ce am trecut pe lângă un indicator pe care scria " Welcome to Rosewood". Din câte văd este un orăşel mic şi mohorât în care sunt doar două sau trei străzi principale, de-a lungul cărora se înşiră căsuţe modeste cu acoperişuri de ţiglă de culoare roşie.
După ce şirul de case se opreşte, pe o alee pustie se înalţă măreaţa şcoală de corecţie. Cobor din maşină forţată mai mult de mama şi mă opresc în faţa porţilor impunătoare din fier forjat. Este un coşmar devenit realitate. Un om îmbrăcat într-o uniformă kaki deschide poarta care scoate un scârţâit enervant. Păşesc speriată împinsă de la spate de mama care e nerăbdătoare să mă părăsească în iadul ăsta, sau cel puţin aşa dă impresia. Din afară nu arată atât de rău fiind chiar surprinsă într-un mod plăcut. Nu este deloc cum îmi imaginam eu. Nu avem gard din sârmă ghimpată care are o nuanţă roşiatică din cauza celor care au încercat să scape dar nu au reuşit şi curtea nu este îmâpânzită de aparate de tortură. Dar asta nici nu înseamnă că m-am liniştit pe deplin deoarece nu am idee ce se află în spatele celor doua clădiri sau în interiorul lor. Curtea este foarte mare, aproape pot să mă rătăcesc aici. Este foarte mult spaţiu verde, gazonul proaspăt tuns are o culoare de un verde ireal, chiar frumos. Brazi bătrâni şi foarte înalţi ce par că ating norii plumburii înconjoară cele două clădiri, iar la umbra fiecăruia se află câte o bancă din lemn lăcuit. După ce termin de analizat curtea încep să-mi târăsc bagajul pe aleea pavată care duce spre clădirea principal, adică locul unde s-ar presupune că vom dormi.
