Previous Page of 142Next Page

Drumes, Mihail - Invitatie la vals

spinner.gif

MIHAIL DRUMEŞ

INVITATE LA VALS

PARTEA ÎNTÎI

1

Totul s-a sfîrşit: nu-mi rămîne decît să mă sinucid. Sînt ferm convins că orice aş face de aici înainte nu rezolv nimic. Aşa că, neavînd încotro, mă văd silit să-mi plec steagul în faţa morţii. Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste înţele­gerea şi voinţa mea, un imperativ aş zice organic ― împotriva căruia orice rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; în mine e viu numai un singur gînd: acela de a muri. În faţa lui, celelalte gînduri au amuţit, paralizate de în­fricoşata lui atotputernicie. Niciodată n-a fost în mintea mea atîta rînduială cuminte, pentru că nu mi s-a întîmplat să făptu-iesc ceva cu acordul atît de unanim al gîndurilor. Mereu m-am izbit de împotriviri dîrze sau în cel mai bun caz de îndoieli, re­ticenţe sau ezitări...

Ce s-a întîmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind în mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai târziu? Sau eu însumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul ani­lor, situaţiile nefaste care m-au îmbrîncit în coasta morţii?

Nu ştiu, nu-mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mîna desti­nului a aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s-a strîns concentric în jurul gîtului, şi samt cum mă sugrumă. Dar de-acum încolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine încotro mă duce corabia neagră.

Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Mă zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se zbîrlească părul. Acum această împărăţie subpămînteană mi-a devenit dragă. ("Dragă" e o exagerare, mai degrabă "suporta­bilă".)

Şi aşa-zisa unanimitate a gîndurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, însă prea mică, aproape neglijabilă.

Pentru că mereu înregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascult glasuri care mă cheamă înapoi la viaţă. Dar sînt atît de şovă­ielnice şi firave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama (obsesia ei încă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai fiinţei mele aflate în primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului, dar am rămas surd cînd era vorba de îndemnuri, poveţi ori mustrări. Ţărmul lumii pe care l-am părăsit e mult prea departe şi chiar dacă m-ar ademeni calea întoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere să vreau.

Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de la facultate, Ion Tîrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astăzi. I-am oferit un scaun să şadă ― acelaşi scaun pe care mă poftea să mă aşez ori de cîte ori veneam la el. Mă preţuia acest venerabil savant cu faimă europeană, doc­tor honoris causa al cîtorva universităţi apusene, şi această pre­ţuire mi-a crescut aripi şi mi-a înlesnit biruinţa. Cum i-aş fi îm­brăţişat umbra pe care o simţeam prezentă în cancelarie şi în să­lile de cursuri ca şi cînd s-ar fi aflat încă în funcţiune.

Am stat mult de vorbă. Cea dintîi frază care a precedat dis­cuţia a fost: "Tudor Petrican, ştii cît te preţuiesc; dumneata eşti cel mai inteligent student din toate seriile pe care le-am avut în ultimii treizeci de ani." (Odinioară îmi mai spusese asta de două sau de trei ori.) M-a descusut ce-i cu mine? Mă frămîntă probleme atît de grave şi de nerezolvat încît trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar ― conchidea ― e o nebunie să mă sinucid în primăvara vieţii? (Avea expresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns în vîrful piramidei sociale după oe a găsit cheia care descuie uşa tuturor demnităţilor şi onorurilor? Nu, niciodată! Ce face în schimb? Luptă! Luptă! Luptă! Din clipa cînd nu onai ţine la viaţă are toate şansele să devină erou. Numai că eroismul de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri.

Previous Page of 142Next Page

Comments & Reviews (13)

Login or Facebook Sign in with Twitter


library_icon_grey.png Add share_icon_grey.png Share

Who's Reading

Recommended