Previous Page of 12Next Page

valori si normele morale

spinner.gif

Valorile si normele morale

2.1. Valorile: perspective teoretice si implicatii etice

A gandi întreaga lume a afacerilor dintr-o perspectiva etica înseamna a ne raporta la aceasta „realitate" ca stand sub semnul valorilor si al normelor. Simplu spus: noi toti traim, fie ca vrem, fie ca nu vrem, într-un univers valoric-normativ. Acesta este anterior fiecaruia dintre noi ca indivizi, iar socializarea noastra nu este nimic altceva decat felul în care asimilam si modificam acest aliaj dintre valorile în care credem si normele pe care le respectam. În fapt, de la Aristotel încoace, omul este definit ca zoon politikon, ca o fiinta sociala, care, înzestrata fiind cu ratiune, este capabila sa aprecieze lucrurile, evenimentele sau celelalte persoane prin termeni precum: bine (bun), rau, util-vatamator; drept-nedrept; etc.

De asemenea, judecatile sunt adevarate, sau false, iar aprecierile vizand gustul primesc calificative de tipul frumos, urat s.a.m.d. În aceasta ordine de idei, s-a observat, de pilda, ca si atunci cand cineva afirma ca-i este „indiferent ceva", avem de-a face tot cu o judecata de apreciere. Prin urmare, noi valorizam, adica avem reactii spontane de placere, sau de neplacere, avem, dupa aceea, preferinte mai mult sau mai putin statornicite; simtim, în acelasi timp de multe ori nevoia de a ne motiva, de a ne justifica si reactiile de gust si placerile sipreferintele noastre. {i, mai precis; ne place sa credem despre noi ca nu traim la întamplare; ca alegerile noastre au valoare si, desigur ca, noi însine suntem niste persoane valoroase.

Oricum, însasi axiologia (teoria generala a valorilor) aparuta ca disciplina filosofica la sfarsit de secol XIX si început de secol XX (Wiendelbandt, Rickert, Natorp, Cohen, Petre Andrei) a încercat sa raspunda tocmai la astfel de întrebari simple si fundamentale: 1. faptele sunt valoroase (în sensul de bune sau rele, utile sau inutile, sacre sau profane) în ele însele sau noi le conferim aceste tipuri de calificari adjectivale? 2. valorile (vitale, utilitare, estetice, morale, teoretice, juridice, religioase) sunt determinate de placerile sau preferintele noastre sau exista cumva standarde supra-individuale, care ne indica valabilitatea lor? Ce caracteristici au valorile astfel încat sa le putem deosebi în mod definitoriu fata de „lucruri" sau „fapte"? În fine, 3. Cum se face trecerea de la o judecata de fapt (de la ceea ce este) la o norma (la ceea ce trebuie sa fie)?

În timp s-au conturat pentru atari interogatii mai multe feluri de solutii teoretice. Astfel, subiectivistii1 adopta, în esenta, urmatoarea forma de argumentare: nu exista valori fara procese interne psihice2, adica fara reactii de gust, fara emotii si sentimente sau fara acte de vointa sau stari cognitive strict individuale. În acest caz valoarea este identificata întrutotul cu actele de apreciere, cu suma sau sinteza proceselor de valorizare. Altfel spus, daca subiectivitatea este considerata a fi sursa valorilor, atunci si valabilitatea acestora este data de aceeasi „suverana" subiectivitate individuala. O asemenea abordare se dovedeste adeseori sinonima cu expresii de tipul: „are valoare ceea ce-mi place mie!". Inutil sa spunem ca si altii pot gandi în aceeasi termeni. Dar atunci problema care apare este urmatoarea: ce se întampla, de exemplu, totusi cand preferintele mele individuale provoaca altora durere, suferinta, disconfort au chiar moarte? Sau, sa luam în seama doar cateva situatii relevante. Putem oare avea ratiuni suficiente, întemeiate, pentru a considera ca fiind „valoare" preferinta unui hot de a nesocoti bunul altuia, pe motiv ca „asa-i place lui?" De asemenea, poate fi valoare adevarata, pentru toti ceilalti, simpla preferinta sexuala a unui pedofil? sau, preferinta escrocului de a nu pierde nici un prilej de a-i pacali pe creduli sau naivi? sau placerea unora de-a bea nemasurat, de a consuma droguri sau de a-i înjura pe cei care nu împartasesc aceleasi gusturi? O simpla analiza rationala3 este de natura sa submineze bazele subiectivismului axiologic. Astfel, este greu de sustinut ca toate valorile au un caracter strict subiectiv si ca acestea au doar o dimensiune individuala. Mai acceptabil rational este a admite faptul ca valorile au un caracter supraindividual, ca dincolo de interesele individuale exista si interese si aspiratii care sa-i cuprinda pe mai multi, de la membrii unui grup, pana la umanitate. Aceasta înseamna ca nu pot fi validate cu acest calificativ de valoare decat acele preferinte individuale care pot întruni un acord social si umanitar mai larg. În fapt, s-a întarit în timp urmatorul rationament: ideea de bine si de placere a individului nu trebuie sa presupuna raul si suferinta celorlalti. Mai precis: perspectiva subiectivista dusa pana la ultimele ei consecinte nu poate sa furnizeze judecati consistente nici despre natura binelui si nici despre natura raului. Motivul este relativ usor de sesizat de ratiune: si binele si raul ca valori - nu doar ca reactii simple de placere sau neplacere, de satisfactie sau durere - presupun idei precum cele de reciprocitate între oameni, o reciprocitate asociata drepturilor, îndatoririlor si raspunderilor personale. De altfel, este rezonabil sa acceptam ca nimeni nu poate sa nesocoteasca pe termen lung sau nelimitat nevoile, îndreptatirile sau interesele legitime ale celorlalti. În acest sens, Jean Moussé observa pe buna dreptate ca „nimeni nu este totalmente singur", iar, libertatea individuala nu este deplina daca ea nu se transforma într-o „obligatie de responsabilitate".4 Se întelege, prin urmare, ca „a fi responsabil", sau „a-ti face datoria", nu sunt lucruri care sa depinda doar de ceva atat de inconstient precum preferinta.

Previous Page of 12Next Page

Comments & Reviews

Login or Facebook Sign in with Twitter
library_icon_grey.png Add share_icon_grey.png Share

Who's Reading

Recommended