INSULA DIN ZIUA DE IERI
-UMBERTO ECO-



1.
Daphne

"Şi totuşi sînt mîndru de umilirea mea, iar fiindcă sînt condamnat la un privilegiu ca acesta, aproape că mă bucur de o cale de salvare pe care o urăsc: sînt, cred, pe cît îmi pot aminti ca om, unica fiinţă din speţa noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie."

Cam aşa scria, într-un stil preţios şi nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cît se pare.
De cîte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scîndură, cu faţa în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare şi cu gîtul întins într-o poziţie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării şi, cu siguranţă, cuprins de febră? Scrisorile nu spun şi lasă să se creadă că de o veşnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieţuit arşiţei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atît de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteşug al naturii.
Nu era în stare să ţină socoteala timpului, dar cred că marea se liniştise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvîrlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobişnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp cînd la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, pînă ce curenţii îl făcuseră să se oprească în golf.
Era noapte, aţipise şi nu-şi dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, pînă ce, cu o zguduitură, scîndura nu se izbise de prora lui Daphne.
Şi pe cînd ― la lumina lunii pline ― observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atîrna o scăriţă de frînghie nu departe de lanţul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forţă să strige (dar gîtlejul îi era ca pîrjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete şi să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă şerpii în leagăn. Roberto e confuz cînd notează această întîmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă pînă la urmă se afla la turnul de proră, se agăţase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat cîte puţin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a tîrît peste parîme, a găsit uşa de la turn deschisă... Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, pînă la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănţug. Şi a băut cît a putut ridicîndu-se apoi sătul, poate în înţelesul deplin al cuvîntului, fiindcă apa aceea conţinea pesemne nenumărate gîngănii înecate, încît să-i ţină şi de foame şi de sete.
Trebuie că dormise douăzeci şi patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deşteptat el în toiul nopţii, aproape renăscut. Deci era iarăşi noapte, dar nu de tot.
El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzînd de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atîrnat deasupra cuptorului.
Încăperea avea două uşi, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei şarturile bine strînse, vinciul de ancoră, arborii cu pînzele lăsate, cîteva tunuri la borduri, şi silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereţii vasului, şi drept în faţă zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe ţărm foşnind în bătaia brizei.
Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aşa cum se întîmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.
Se dusese împleticindu-se pînă la celălalt bord şi întrevăzuse ― dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului ― vîrfurile unui alt profil, mărginit şi acela de două promontorii. În rest numai mare, aşa încît dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecînd printr-un canal larg ce despărţea cele două porţiuni de uscat. Roberto hotărîse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranţă că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse şi alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atît de largi încît să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faţa a două uscaturi gemene. Aşa că, neştiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.