ENCICLOPEDIA ZMEILOR-MIRCEA CARTARESCU(PARTEA 1-UNIVERSUL) by a.d.c.

Partea I
Universul
ANATOMIE
COnsiderat în trecut o fiinţă fabuloasă, asemănătoare dragonilor sau trolilor, zmeul şi-a do­vedit în ultima vreme, gratie celor mai bine de două­zeci de exemplare capturate vii şi a numeroaselor fo­sile, realitatea biologică, în considerentele anatomice care urmează ne vom referi în special la zmeul comun, cel mai numeros şi mai studiat. Celelalte rase si varie­tăţi de zmei sînt construite pe o schemă asemănă­toare, cu unele particularităţi semnificative.
Zmeii sînt animale inteligente, înrudite de departe cu specia umană. Din punct de vedere biologic, di­versele rase de zmei şi-au dovedit o origine comună. Cu circa 15 milioane de ani în urmă, un strămoş al omului numit Ramapithecus a suferit o mutaţie datorată, probabil, consumului aproape exclusiv de mandragore (popular, mătrăgună). Glanda pineală, aflată la baza craniului, a crescut de circa o sută de ori în zece milioane de ani, transformîndu-se într-o pungă plină cu lichid inflamabil. Două canale osoase pornesc de aici, deschizîndu-se în nările animalului, care poate astfel proiecta după voinţă lichidul vezi-cant, care se aprinde în contact cu aerul, producînd jeturi de flacără divers colorate. Altă modificare con­stă în trei organe speciale de simţ, inexistente la om. Primul, organul prinţesoreceptor, asemănător a două
11scurte antene penate, violete, crescute în dosul ure­chilor, îi serveşte la detectarea prinţeselor, femele umane speciale, cu care zmeii masculi (singurii care posedă acest organ) pot procrea. Al doilea este orga­nul voinicoreceptor, situat în osul tîmplelor, prin care e detectată vigoarea şi tăria în luptă a altor zmei sau a masculilor umani. Se crede că zmeul poate zări, prin trupul celui cu care se înfruntă, o fiolă de lichid roşu scînteietor, mai plină sau mai goală, după tăria adversarului. Ultimul e simţul cristalomandibular, cu care detectează prezenţa cristalelor de beriliu, de cuarţ de stîncă etc. pe alte planete. Organul co­respunzător creşte, ca un ţurţure de gheaţă, din băr­bia a foarte putini zmei si mai ales zmeoaice si se curbează-n sus, deschizînd în vîrf un fel de floricică de dantelă crem. Zmeii dotaţi cu organul cristalo­mandibular nu luptă, ci dorm întreaga zi, iar noap­tea ies la suprafaţă şi rămîn încremeniţi, sub stele, numărînd cristalele de pe alte planete. Zmeii nor­mali îi numesc „puah", ceea ce s-ar putea traduce aproximativ prin „poeţi".
Există deosebiri importante între masculi şi femele în cazul zmeilor. Primii au cranii groase de cel puţin cinci centimetri, pline de umflături corespunzînd principalelor trăsături de caracter. Cu cît un zmeu are mai multe cucuie în ţeastă, cu atît e mai respec­tat. Cea mai mare umflătură e cea dintre sprîncene, corespunzînd pungii cu venin. Ochii masculilor sînt tari ca piatra şi sînt protejaţi, în cursul luptelor, de o pleoapă fumurie. Femelele au pe ţeastă numai trei corniţe colorate, înclinate după unghiuri care varia­ză cu moda, si glandele lacrimale mari cît porto­calele, de pleoapele de jos fiind mai mereu atîrnaţi puii, ce se hrănesc cu lacrimi. Creierul zmeilor nu
12
este împărţit în emisfere. Prin cercetări de laborator s-a demonstrat că ei îl folosesc mai ales pentru funcţia de „vrăjire", o mică zonă servind şi funcţiei de „bles­tem", ambele inexistente la om. Treburile de fiecare zi sînt rezolvate de doi ganglioni cerebrali, mari cît merele domneşti, localizaţi în fese. Dentiţia arată că zmeii sînt prădători periculoşi, care şi-au dezvoltat suprafeţe de masticaţie speciale pentru zdrobirea accesoriilor umane: platoşe, catarame, ceasuri de mînă, bijuterii.
Corpul zmeilor ar fi avut, poate, o înfăţişare destul de asemănătoare cu a omului dacă, acum zece mili­oane de ani, o femelă neatentă nu s-ar fi lăsat vrăjită de un dragon de Komodo. Rezultatele au fost sem­nificative pentru evoluţia speciei: O creastă de solzi laţi, ca de stegozaur, începe la ceafa şi se termină la noada zmeului, coloraţi în verde la masculi şi trans­parenţi (cu cîte-un peştişor exotic înotînd în fiecare) la femele. Gheare puternice, adaptate pentru scor­monit pămîntul, pornesc din cele patru degete de la mîini şi de la picioare. Toracele cu pectorali puter­nici cuprinde două inimi, care pompează către organe un sînge foarte rece şi foarte albastru. Intestinele sînt şerpi reali, înghiţiţi odinioară în cursul evoluţiei şi trăind azi în simbioză cu gazda lor. Nu există organe de reproducere. Femelele de zmeu rărnîn însărcinate în mod reflex prin îndrăgostire, dar zmeii rezultaţi astfel sînt sensibili la boli, şi mulţi nu supravieţuiesc. Este motivul pentru care zmeii cei mai viguroşi răpesc prinţese (numite uneori si domniţe, iar cele mai reuşite - cosînzene), femele umane cu sînge albastru, compatibil cu al lor. Pe acestea le fecundea­ză prin vrăjire (proces asupra căruia vom reveni). Femelele îndrăgostite dezvoltă în stomac mai mulţi