Amelie Nothomb s-a născut în 1967 la Kohc (Japonia). Este fiica unui ambasador belgian şi nepoata omului politic Charles-Ferdinand Nothomb, descendenta unei ilustre familii bruxeleze care a adus provincia Luxemburg regatului Bclgiei. Copilă-ria şi adolescenţa ei sînt de fapt o lungă călătorie prin lume: îşi petrece primii trei ani de viaţă in Japonia, urmează China (Beijing), SUA (New York), Bangladesh, Birmania, Laos. în 1984, îşi începe la Universite Libre de Bruxelles studiile de filologie. Adolescentă anorexică, Amelie mărturiseşte că abia la treizeci şi patru de ani a reuşit să se accepte „fizic", vindecîndu-se printr-o bulimie... a cititului şi a scrisului: de zece ani, în fiecare toamnă un roman, imediat trecut în fruntea listei de best-sellers. Igiena asasinului, prima ei carte, publicată la doar douăzeci şi patru de ani, s-a vîndut în peste 30o 00o de exemplare, iar Uimire şi cutremur (Marele Premiu pentru roman decernat de Academia Franceză) s-a vîndut în aproape ojumătate de milion de exemplare. Tradusă peste tot în lume, invitată de mai multe ori la „Bouillon de culture", celcbra emisiune a lui Bernard Pivot, Amelie Nothomb beneficiază de un portret compus din superlative : „fenomen literar şi mediatic", „talent stupefiant", „succes fenomenal".
Japonia dincolo de clişee
„JAPONEZI. N-au inventat nimic, au copiat totul. Se situează între tradiţie şi modemitate. Japonezul stă cu spatele la monumente pentru ca să fie fotografiat de un alt japonez."
Definiţia de inai înainte se află în spirituala carte a lui Alain Schifres, carte ce reia celebrul proiect al lui Flaubert şi se intituleazăLe nouveau dictionnaire des idees reques, despropos convenus et des tics de langage (Lattes, 1998). Alain Schifres reţine, după curn uşor se vede, trei dintre stereo-tipurile noastre despre japonezi. Reprezentările celuilalt sînt, se ştie, inevitabil simplificatoare. în plus, ele se schimbă în timp, nu doar fiindcă celălalt evoluează, ci şi fiindcă noi înşine ne trans-formăm. Japonia a fost întotdeauna percepută ca o civilizaţie diferită, îndepărtată („Extremul Orient") şi exotică. o carte de vulgarizare a lui Florin Vasiliu, apărută acum patru ani, se intitulează -aţi ghicit - Japonia necunoscută (editura „Haiku" -însuşi nurnele editurii se înscrie în zona stereo-tipurilor). o simplă parcurgere a titlurilor capitolelor ne aduce sub ochi elemente previzibile:
muntele Fujiyama, cutremurele, cultul shinto, scrierea japoneză, samuraiul, zen, ceremonia ceaiului, drama N0, ikebana, grădina japoneză, teatrul kabuki, templul, Hokusai, Shogun, geisha, kimono, bonsai, artele marţiale etc., etc. La un alt nivel şi, bineînţeles, cu alte mijloace inte-lectuale, Roland Barthes vedea Japonia, într-un eseu faimos, drept un imperiu al semnelor (L'Empire des signes, Skira, 1970). Semnul japonez, scria Barthes, e în acelaşi timpputernic şi vid. Politeţea, spre exemplu, îi apărea ca fiind prin excelenţă un exerciţiu al vidului. Schimbul de semne înlocuind practic discursul, Barthes vorbea - în jargonul semiotic atunci la modă - şi de „tremurul semni-ficantului", observabil în scriere, hrană, spectacolul străzii etc. In fine, autorul Imperiului semnelor considera că, spre deosebire de omul occidental, japonezul este în chip natural politicos, fără urmă de suspiciune sau ipocrizie. Un sfert de secol mai tîrziu, Michel Butor publica o carte de o factură oarecum asemănătoare, cu titlulLe Japon depuis la France. Un reve ă l'ancre (Hatier, 1995). Interesul cărţii stă şi în faptul că trece în revistă cele mai relevante imagini ale Japoniei aşa cum apar ele în cultura franceză, de la Voltaire şi enciclopedişti (de fapt, Montesquieu e primul scriitor important care vorbeşte, în L'Esprit des lois, despre Japonia) pînă la Claudel, Michaux, Roubaud şi, fireşte, Barthes. Să nu uităm că, în urmă cu un secol,
imaginea dominantă este aceea dată de romanele lui Pierre Loti, cu Madame Chrysanteme în primul rînd, din care s-a inspirat Puccini în Madame Butterfly. Japonia, observă Butor, era atunci o ţară eminamente exotică, pe care Loti nici măcar nu o lua cu adevărat în serios (Japonia - spaţiu al miniaturalului, al inocenţei infantile paradisiace, al bizareriilor comice, dar, deja, ţară unde modemi-zarea risca să distrugă tradiţiile şi să întredeschidă porti către necunoscut). Nu mult mai tîrziu, schim-barea de perspectivă e frapantă, centrele de greutate ale lumii se deplasează şi Japonia devine nu doar Extremul Orient în raport cu Europa, ci şi Occidentul în raport cu Statele Unite. Pentru ca al doilea război mondial să producă o teribilă ruptură şi ulterior să se vorbească, admirativ, dar şi cu o anume teamă despre „miracolul japonez".