Michel Houellebecq s-a născut la 26 februarie 1958 în La REunion. Părinţii se vor dezinteresa foarte devreme de existenţa sa. La vîrsta de şase ani este încredinţat bunicii din partea mamei. In 1980, obţine diploma de inginer agronom. Urmează o perioadă dificilă pentru Houellebecq: este şomer, divorţează, are o depresie în urma căreia va petrece mai multe perioade în instituţii psihiatrice. în 1985 îl întîlneşte pe Michel Bulteau, director al Nouuelle Revue de Paris, care u publică poemele. în 1991 îi apare o biografie a lui Howard P. Lovecraft, intitulată împotriva lumii, împotriva vieţii. în 1992 vede lumina tiparului primul său volum de poeme, Pe urmele fericirii, distins cu Premiul Tristan Tzara. în 1994, publică primul roman, Expansiunea cîmpului de luptă, care îl face cunoscut publicului larg. Al doilea volum de poeme, Sensul luptei, obţine Premiul Flore în 1996. în 1998, publică simultan volumul de texte critice Intervenţii şi romanul Particule elementare, tradus în peste douăzeci şi cinci de limbi şi recompensat cu Premiul Novembre. în 200o îi apar un disc, Prezenţa umană, cu poeme în lectură pro-prie, acompaniate de muzica lui Bertrand Burgalat, şi Lamarote, o culegere conţinînd texte şi fotografii. Se stabileşte în Irlanda. în 2001 publică romanul Platforma, care cunoaşte, asemenesLParticulelorelementare, un succes fulminant. în anul 2002, devine primul francez căruia i s-a acordat prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award. Eroul romanului Platforma, Michel Renault, funcţionar obscur în Ministerul Culturii, pleacă în Thailanda, paradis al turismului sexual. Printre alţi occidentali în căutare de plăceri, Michel s-ar distinge cel mult prin cinismul şi luciditatea lui, dacă nu ar întîlni aici mai mult decît sexul: iubirea pe care nu o mai credea posibilă şi femeia care i-o dăruieşte, Valerie. Povestea de dragoste are drept fundal, rînd pe rînd, luxuriantul decor tropical şi un Paris cenuşiu, aflat parcă sub asediu, terorizat de bandele din cartierele periferice. lubirea celor doi va fi însă, potrivit viziunii mai generale a autorului, sortită eşecului. Valerie moare sub ochii lui Michel, într-un atentat terorist musulman, detaliu premonitoriu pe care, la un an de la apariţia cărţii, realitatea însăşi avea să-l „copieze" în sîngerosul atentat din Bali.
Cu cît îi este mai josnică viaţa, cu atît ţine omul la ea ; viaţa lui e atunci un protest, o răzbunare de toate clipele.
Honoi-6 de Balzac PARTEA ÎNTII
Tropic thailandez
Tata a murit acum un an. Se spune că devenim cu adevărat adulţi la moartea părinţilor. Nu cred în teoria asta: nu devenim cu adevărat adulţi niciodată.
Privind sicriul bătrinului, au început să-mi vină gînduri aiurea. Profitase de viaţă, afurisitul;
trăise ca un paşă. „Ai lăsat şi urmaşi, nătă-răule... mi-am zis, i-ai pus-o cu temei bătrînei." Mă rog, eram un pic stresat, se-nţelege; nu ai în fiecare zi un mort în familie. Refuzasem să văd cadavrul. Am patruzeci de ani, am mai avut ocazia să văd cadavre. Acum însă prefer să evit;
din acelaşi motiv care m-a făcut să nu-mi cumpăr niciodată un animal de companie.
Nu sînt căsătorit, nici asta n-am făcut-o. Ocazii am avut, cîteva; însă de fiecare dată am renunţat. Femeile, totuşi, îmi plac foarte mult. întrucîtva, regret că sînt celibatar. Nu-i chiar o veselie, mai ales în concedii. Un bărbat singur în concediu, de la o vîrstă încolo, devine suspect: ceilalţi îl cred egoist şi chiar puţin vicios; nu pot să nu le dau dreptate.
După înmormîntare, m-am întors în casa unde tata îşi trăise ultimii ani. Corpul fusese găsit cu o săptămînă în unnă. Pe mobile şi prin unghere se adunase deja praful; în colţnl unei ferestre, am văzut o pînză de păianjen. Puţin cîte puţin, timpul,
entropia şi toate chestiile astea luau în stăpînire locul. Frigiderul era gol. în dulapurile din bucă-tărie erau mai ales plicuri cu porţii individuale Weight Watchers, cutii cu proteine aromatizate, tablete energizante. Am rătăcit prin camerele de la parter ronţăind un biscuit cu magneziu. Insta-laţia de încălzire a vilei se afla într-o sală echipată cu aparate de sport; am pedalat puţin pe o bicicletă ergonomică. La şaptezeci de ani, tata avea o condiţie fizică mai bună decît a mea. In fiecare zi facea o oră de gimnastică intensivă, de două ori pe săptămînă înota la piscină. în week-end juca tenis, făcea ciclism cu inşi de vîrsta lui; pe unii dintre ei îi întîlnisem la înmormîntare. „Ne lăsa în urmă pe toţi! exclamase un ginecolog. Avea cu zece ani mai mult decît noi, dar abia ne puteam ţine după el." Tată, tată, mi-am spus, vanitos mai erai! In stînga cîmpului meu vizual erau un aparat de forţă şi nişte haltere. Mi-am imaginat un cretin în şort - cu o faţa ridată, dar foarte asemănătoare cu a mea - trăgînd de fiare ca un disperat. Tată, mi-am spus, ţi-ai clădit casa pe nisip. Pedalam, dar începeam să gîfii, mă dureau coapsele; şi era doar primul nivel de dificultate. Reamintindu-mi ceremonia, eram conştient că facusem o impresie generală excelentă. Sînt tot-deauna proaspăt bărbierit, am umerii strîmţi;