16 iulie. Ziua aceea teribila in care nu numai mi-a murit bunica, ci si am aflat ca parintii cu care nu ma inteleg aproape deloc nu sunt parintii mei. „Si ce se presupune ca ar trebui sa fac? Sa ma fac ca nu stiu nimic? Sa ma fac ca totul este ca inainte? Logic ca nu este si nu va mai fi la fel. Nici inainte nu era foarte bine, dar macar nu simteam ca am trait 17 ani in minciuna. Schimbarea este cea mai buna. Ma bucur ca m-am schimbat. Bunica... si-a sacrificat ultimele clipe din viata sa imi transmita asta. A vrut ca eu sa fac ceva sa ii schimb, are incredere in mine. Cu mine cea de acum, cu cicatricea asta exact asa cum e, le voi arata. Le voi arata ca nu sunt inlocuitoarea lui Sunshine. Sa plec de aici? Unde sa plec? N-am unde.” Nu stiam in cine mai am incredere. Aveam, teoretic, prieteni. Ii aveam pe Jace si Avril. Si pe Eric. Doamne, cat il puteam iubi. Mereu, dar mereu, numai la el imi sarea minte. Orice faceam, si pe Eric... Dar da! Il aveam si pe Eric, iar in el aveam o incredere oarba.
22 iulie
Trecusera cateva zile, iar eu nu luasem inca o hotarare. Nu le spusesem nimic din ceea ce am aflat. Era mai bine sa fie totul secret. Nu contactasem pe nimeni care sa ma ajute. Defapt.... nu iesisem din camera si nu mancasem nimic. Eram deja anemica, si probabil ca miroseam a statut, daca nu chiar a putred. Cand ma decisesem sa fac o baie, am prins accidental o conversatie dintre parintii mei – bineinteles, ei nu stiau ca sunt acolo. Eram ascunsa in spatele usii incuiate de la baie, deci puteam asculta fara grija interventiei cuiva.
-Si acum ce facem? se auzi glasul mamei.
-La ce te referi?
-La Kristen, dragule. Nu mai iese din camera, se comporta chiar mai ciudat decat inainte. La anul termina liceul. Nu stie ce va face mai departe. S-a dus cariera de fotomodel pe care i-o planuiam eu.
„Se gandea ca voi fi model? Doamne-ajuta!”
-Tot nu inteleg.
-Vreau sa spun asa : daca continua in ritmul asta, se vor duce pe apa Sambetei eforturile ei de pana acum. Si nu numai ale ei. Ci si ale noastre. Daca tot e adoptata, macar sa ne faca mandri de ea.
„Adoptata. Chiar sunt.” Desi nu pusesem niciodata la indoiala spusele bunicii, suna mult mai rau sa o aud din glasul ei.
Atunci insa, interveni tata, cu niste vorbe simple, care m-au facut sa plang:
-Nu conteaza ca e adoptata. Esti ciudata si prea perfectionista, nu te supara. Nu ai vazut cate eforturi a depus pana acum sa te multumeasca? A avut un accident care a marcat-o. Nu poti intelege nici macar atat? Ca fata pe care ai crescut-o, deci este a ta, nu mai poate fi la fel? Nu este nimic de explicat aici. Este totul foarte simplu. Kristen este doar o adolescenta, draga mea, care probabil ca traieste cele mai solitare clipe din viata ei. A avut o viata roz, plina de oameni. Probabil ca se indoieste de tot ce i-au spus ei pana acum si crede totul o minciuna, tinand cont ca dupa ce i-a ramas chestia aia pe fata toti s-au uitat altfel la ea. Acorda-i timp, fii alaturi de ea. Si va fi mai bine. Ce daca nu va mai fi la fel? Vrei doua fete trase la xerox?
-Asculta, fa-ma cum vrei, dar eu nu mai pot fi alaturi de ea. Daca nu mai este cum vreau eu, nu o mai consider fiica mea. Si asa nu a fost de la inceput fiica mea.
„Si nici tu mama mea!Sac! Sac! Sac! Esti doar o ciudata care nu a avut succes in cariera ei, iar de aceea vrei sa iti faci fetele perfecte, cum tu nu ai fost!” Probabil ca as mai fi injurat-o in gand, dar am pornit apa si mi-am vazut de baia mea. Ascultatul pe la usi nu era favoritul meu, iar daca ei mai aveau sa imi spuna ceva nu aveau decat.
