Prolog

1.3K 25 22
                                    

Urasc Craciunul. De fapt urasc toate sarbatorile pentru care luam vacanta si trebuie sa ne petrecem timpul acasa, cu familia; pentru mine, ce a ramas din familia mea.

Fratele meu bea in fiecare seara si se intoarce pe la pranz, cand vin eu de la scoala. Nu mai imi este frica de el, m-am obisnuit. Cred ca si el s-a prins ca sunt sora-sa, pentru ca nu a mai dat in mine de cand... ei bine, de cand a dat ultima data in mine.

Si mie mi-a fost greu sa rezist tentatiei de a bea, dupa ce au murit parintii. Tragica moarte a unor bieti necromanti. Nimeni nu ne cunostea. Nimanui nu i-a pasat ca au murit, sau ca au lasat in urma o fata de 17 si un baiat de 20. Dar nu conteaza, eu nu vroiam mila. Mereu am fost cea mai puternica din familie. La sapte ani, cand o masina a dat peste mine accidental - hmm, da, vezi sa nu -, mi-a fracturat ambele picioare. Nu am plans deloc. Imi place sa-mi amintesc mereu de intamplarea asta, cand dau de greu.

Astazi am avut program scurt la scoala si m-am intors imediat acasa, neavand cu cine sa-mi petrec restul timpului. Speram ca Dawn sa nu fi ajuns inca. Am coborat din taxi si m-am apropiat de usa, lipindu-mi urechea de lemn. Nici un sunet. Am descuiat usa si am intrat in casa, iar in dreapta mea l-am zarit pe Dawn. Zacea intins pe spate pe canapeaua din sufragerie, cu o manda atarnandu-i si cu ochii deschisi, dati pe spate.

-Dawn?

Nimic. Nu a tresarit, nu s-a intamplat nimic. M-am concentrat asupra pieptului sau, care nu se misca.

-O, Doamne! am tipat.

Am alergat pana la canapea si i-am dat o palma. Parul lui lung, blond, i s-a miscat in valuri, insa nu am primit nici o reactie. L-am tras usor de par, apoi l-am luat in brate.

-Dawn! Trezeste-te! Dawn!

Am simtit cum disperarea ia controlul asupra mea. Tocmai cand simteam ca o sa lesin, Dawn s-a ridicat. S-a holbat la mine, cu ochii goi, iesiti din orbite.

-Ah, ce bine ca esti...

Atunci am realizat. Am inchis ochii si m-am concentrat asupra lui. Am simtit mana lui rece atingandu-mi umarul. Prima data cand ma atingea in ultimii trei ani. Mana lui m-a strans tare de umar. Parul ii atarna acum pe fata mea. Mirosea a tigati si a alcool. Insa nu am deschis ochii si nu m-am miscat, desi toate instinctele mele imi spuneau sa fug. M-am concentrat asupra lui si...

BUF!

Capul i-a cazut inapoi pe canapea. Am respirat de cateva ori, apoi realitatea m-a pocnit direct in fata, ca un pumnal. Tocmai l-am inviat pe fratele meu. Nu mi-am mai folosit de mult timp puterile, iar acum am realizat cat de usor era sa invii pe cineva. M-am simtit mandra, pana cand sa realizez ca...

Fratele meu murise. De-a binelea.

Aventurile unei necromanteUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum