Ioan Dan - Cavalerii (2)

IOAN DAN

Cavalerii

fiului meu
Ion Gheorghe Dan

Capitolul 1

Bătrînii valahi ştiau cîndva un cîntec de slavă închinat drumului care duce de la Sighişoara către Alba-Iulia. Drum vechi cît veacurile, păstrat cu sfinţenie de băştinaşi. Harnicii soldaţi din Legiunea a Treisprezecea Gemina, ajutaţi de dacii localnici, i-au pus primele rosturi de-a lungul Tîrnavei Mari, acea doamnă graţioasă între apele Transil¬ vaniei. Străjuite de dealuri atît pe dreapta, cît şi pe stînga, apa şi drumul se încolăcesc domoale prin luncile nu prea largi, iar satele multe se strîmtorează în jurul lor, sau se ridică semeţe pe coastele repezi. Casele spoite în alb sau albastru, cu baticuri de ţiglă roşie, cu nelipsita floare de muşcată la ferestre, cu pridvoarele frumos lipite şi largi, cu grădinile folosite pînă la amănunt, cu şanţuri curate, peste care podiştile de lemn fac legătura spre uliţe, aduc o notă de căldură cochetă acestor locuri binecuvîntate. Troiţele, multe la cap de hotare, cioplite cu migală în lemn, sînt frumoase ca femeile despuiate. Ele nu despart gliile una de alta, ci mai degrabă sînt locuri de închinăciune şi meditaţie, sau locuri de slujbe cînd întîrzie ploile. Obiceiuri vechi, rămase de la străbunii daci. Oraşele Sighişoara, Dumbrăveni, Mediaş şi Blaj, presărate de-a lungul vechiului drum, au păstrat în gospodăria migăloasă a grădinilor întregul parfum al satului, chiar dacă mîndrele case şi-au adunat caturi îndreptate spre mărire. Aici, aerul dulce nu are uscăciunea celui de cîmpie şi nici umezeala greoaie din locurile muntoase. Dealurile înalte şi-au retras pădurile spre creste, iar lanurile cu bucate sănătoase înaintează voiniceşte pînă în umbra copacilor. Viile nesfîrşite, cuprinse de semeţia înălţimilor, sau îmbătate de soare, se saltă într-un picior la vreme de vară, plesnind de sănătate trufaşă. Doar toamna, cînd rodul greu ca sînul doicilor le oboseşte, se lasă cuminţi peste strugurii galben-aurii, mari cît iepuroaicele fătate. Atunci, pe coastele dealurilor fiecare zi pare o sărbătoare, iar desfrîul roadelor nu mai cunoaşte margini. Pe timp de căldură, dimineţile semeţelor dealuri sînt limpezi ca dragostea de mamă. Dar seara, înălţimile picotesc ameţite de mirosna vegetaţiei, ca bătrînii pierduţi în amintirile multe. Ele domină liniştea locurilor şi tresar doar în toiul verii cînd ploile cad vesele, iar norii se înjură între ei şi se bat cap în cap ca berbecii. Clima blîndă, apele domoale, cumpătate la mers, parcă îndoite spre meditaţie, dealurile care curg fără întrerupere în două şiruri paralele, oamenii cu gesturi calme, cu vorbă molcomă, completează un tot liniştit, plin de farmec.
În dimineaţa zilei de 29 martie a anului 1599, salvele de tun făcură să tresară dealurile pînă departe şi multă vreme ele nu mai avură linişte. Dieta din Mediaş primi cere¬rea de abdicare a lui Sigismund Báthory şi îl proclamă principe al Transilvaniei pe Andrei Báthory. Schimbarea petrecută între cei doi veri nu părea să aibă însemnătate decît pe plan local, dar se dovedi curînd că lucrurile stăteau cu totul altfel.
Cîteva ceasuri mai tîrziu, pe vechiul drum care duce de la Mediaş către cetatea Alba-Iulia, se legăna domol o trăsură cu însemne princiare. La spatele ei, un şir lung de călăreţi, oşteni şi nobili, forma alaiul. Sigismund, cu faţa mai palidă ca de obicei, părea trist şi îngîndurat, spre deosebire de noul principe care încerca nu fără eforturi să-şi ascundă bucuria. Ziua era frumoasă, iar din pămîntul proaspăt arat se ridicau aburi în fuioare lungi.
Cei doi veri nu semănau între ei. Mai mare cu cîţiva ani, Sigismund era înalt şi subţire, cu faţa măslinie, parcă bronzată. Părul căzut în plete bătea uşor spre galben, aducînd feţei o strălucire aparte. Liniile moi din jurul gurii şi ochii melancolici nu arătau o fire voluntară, ci